Quo vadis

Ne putem pune fireasca intrebare, ce s-ar fi intimplat daca omul ar fi ales o alta cale decit cea pe care se gaseste azi. Raspunsul nu poate fi decit unul singur. Omul, ca un adevarat Demiurg, a ales cea mai buna din lumile posibile. Si daca ar fi fost sa o ia la inceput de un numar infinit de ori, alegerea lui ar fi cu siguranta una singura. Pentru ca aceasta este unicul drum pentru care el este cel mai bine specializat de la mama Natura, totdeauna capabil pentru a o scoate la un bun sfirsit. Adaptabilitatea si abilitatea lui pentru evolutia tehnica este uimitoare. In niciun alt domeniu n-ar putea excela mai bine. In nicio alta directie posibila n-ar fi reusit un progres atit de uimitor si exploziv, intr-o perioada atit de mica de timp, care sa-i deschida un orizont atit de larg in domenii de cercetare si dezvoltare cu o aplicabilitate atit de importanta la viata lui, ce contribuie la o specializare si consolidare a intregii vieti sociale, o revitalizare a permanentei dorinte a lui de cunoastere, o crestere a bunastarii generale, o intensa viata spirituala si consolidarea unui sistem politic in care individul isi cistiga importanta lui in cadrul speciei, avind o contributie tot mai mare la progresul general. Pentru ca societatea a cunoscut la rindul ei o prefacere la fel de accelerata in ultimii doua sute de ani, chiar daca in aceasta perioada au fost si cele mai mari conflicte pe plan mondial. Aceasta globalizare in ritm accelerat s-a lovit de piedicile ridicate de vechile structuri si sisteme de gindire pe bazele carora era construita vechea lume. Existenta unor ramasite a vechilor dictaturi cu sistemul lor despotic de conducere si politica arbitrara afisata pe plan international, dovedesc cel mai bine care sint pericolele ce ameninta astazi pacea in lume. Omul este obligat de insasi evolutia lui tehnologica sa pastreze o pace cel putin relativa, fara conflicte deschise la nivel continental, care ar putea duce la un razboi devastator si la disparitia intregii specii umanoide. Temerile de o eventuala suprematie a robotilor, s-au dovedit a fi fara niciun fond. Cel putin pina azi nici macar nu se poate pune problema unui pericol care sa ne pasca din partea unor inteligente artificiale, capabile sa puna in disputa suprematia omului. Singura primejdie cu adevarat reala este doar cea care poate veni din partea omului insusi. Nasterea unor dictaturi capabile sa puna in pericol pacea mondiala si existenta omului ca specie, este singura teama reala cu care omenirea se confrunta. Insa aparitia unor astfel de pericole in acest mileniu, este prevenita de insasi pericolul urias la care s-ar expune intreaga specie. O natiune care ar declansa un astfel de cataclism n-ar mai avea nicio speranta de supravietuire in urma razboiului, iar asta ar insemna practic disparitia ei. In toate situatiile de adevarata importanta din istoria omului, binele a triumfat in ultima instanta. Chiar daca acele forte nefaste ce reprezentau raul au reputat unele succese vremelnice, in scurta vreme, intreaga omenire s-a coalizat intr-o alianta a binelui, reusind sa impuna domnia pacii si dreptatii pe pamint. Ratiunea lui i-a impus sa fie o fiinta profund morala. Catre acest lucru l-au condus toate disciplinele dezvoltate de el la o lalta cu institutiile ce au stat la baza fundamentul statului intemeiat de om. Singura temere reala ce ramine este cea pornita din aceasta inclinare morbida ce-l determina in permanenta la deschiderea de noi conflicte armate, pentru ca nascut ca o fiinta razboinica, evolutia lui s-a inregistrat in permanenta doar in strinsa legatura cu razboiul. Nivelul evolutiei tehnologice la care a ajuns ii impun insa o sporire a securitatii generale, ca singura lui sansa de supravietuire pentru viitor. Cea mai mica atingere adusa pacii poate insemna astazi insasi disparitia lui.

Reclame

O civilizatie tehnologica

„Progresul omenirei nu zace adesea în mulţimea geniilor săi — naţiuni cu genii străluciţi sunt adesea nefericite — ci în acele personagii mute ale istoriei care lucrează neobosit, fără altă răsplată decât conştiinţa datoriei împlinite, în fine progresul e în toţi, nu în unul or în unii. ” M Eminescu

Omul s-a nascut tocmai datorita abilitatii lui naturale pentru a descoperi noi tehnici care i-au permis o specializare a muncii in scopul imbunatatiri conditiilor de viata, pentru a-si asigura hrana necesara supravietuirii chiar si in conditii nefaste, cind mediul nu era favorabil unor productii agricole suficiente, cind vinatul si fructele oferite de Natura nu-i mai asigurau hrana necesara familiei si comunitatii in care el traia. Astfel el a cunoscut o specializare a muncii, facind progrese semnificative in fiecare din domeniile nou descoperite, folosirea focului, confectionarea cuptoarelor de ars ceramica, lucrata la inceput manual, apoi cu ajutorul rotii olarului, folosirea de noi materiale, lutul, apoi portelanul, substantele necesare colorarii si tehnica topirii nisipului in combinati cu anumite substante chimice ce i-au permis sa descopere emailul, ajungind pina la o adevarata arta in impodobirea chiar si a vaselor obisnuite de ceramica, cu picturi din ce in ce mai complicate, plecind de la formele stilizate de pasari si animale, desenele geometrice tot mai complexe si ajungind pina la o adevarata arta prin care reusea sa redea scene din viata cotidiana sau eroi si intimplari din mitologia lui. Descoperirea metalelor si prelucrarea lor, plecind de la uneltele atit de necesare muncilor din agricultura si constructii, pentru vinatoare, pescuit si in arta razboiului , de la simplele topoare de lupta, pina la armele de parada si bijuteriile cu care obisnuiau sa se impodobeasca, tot mai valoroase si artistic lucrate pe masura ce crestea si rangul si importanta in comunitate a personajului ce le purta, armele de razboi, scuturile incrustrate cu metale pretioase, castile de lupta din aur, arama, bronz si fier, sabiile scurte si pumnalele de mina, sulitile lungi si grele, armurile destinate a-i acoperi umerii si bratele, platosele si aparatorile de picior, toate acestea au necesitat o specializare tot mai accentuata, descoperirea de noi tehnici de topire si noi tipuri de cuptoare pentru prelucrarea metalelor. Apoi abilitatea lui in a alia unele metale pentru a obtine compusi cu calitati superioare fiecaruia dintre cele intrate in compozitia lor, tehnici noi de constructie a caselor, ce i-au permis parasirea vechilor adaposturi sapate in pamint sau in pesteri si trecerea la o viata mult mai placuta si care ii oferea un confort sporit si o seama de conditii noi, ce i-au imbunatatit in mod simtitor viata. Descoperirea artei culinare ce i-au sporit nivelul de viata si i-au permis o conservare si pastrare a alimentelor, tot mai gustos preparate, viata lui devenind un adevarat festin. Tehnicile de prelucrare a lemnului, tot mai frumos si mai artistic lucrat, impodobindu-i casele tesaturile de fibre vegetale si din lina care inlocuisera aproape complet vechile piei de animale, fiind imbracat acum dupa moda ce cunostea o eleganta si un confort pentru el, cum poate ca nu isi inchipuise niciodata ca-l va atinge. Pe masura cresterii bunastarii vietii omul cistiga un timp ce si-l putea acum permite sa-l cheltuie doar pentru sine, hranindu-si sufletul cu o hrana metafizica izvorita din noile lui religii si din miturile care compuneau aceasta noua lume guvernata de Zei. Ele erau menite sa-i dea raspunsurile la intrebarile ce au inceput sa se nasca in el, pe masura ce devene tot mai constient de sine si se separa el insusi de restul lumii, cautind sa-si stabileasca locul lui in ordinea naturala a Lumii. Inca de la inceputurile lui Omul a cunoscut acest progres permanent al noilor lui tehnici, ce-i vor trasa intreaga evolutiei din viitor. Descoperirea stiintelor, la inceput firave, fara un suport serios, dar care aplicate tehologiilor lui cunosc un avint fara precedent odata cu revolutia industriala, ii deschid orizonturi fara precedent. Acum se va naste navigatia, trecerea la productia in serie a bunurilor de larg consum, imbunatatirea semnificativa a navigatiei pe apa, descoperirea navigatiei in aer si sub apa, noi utilaje si mijloace de transport terestru, cucerirea intregii planete si setea lui acum nestinsa pentru a descoperi si cunoaste intregul spatiu extra terestru si dorinta de-a descifra toate misterele Universului. Fiind una din fiintele cele mai slabe de pe pamint, a simtit nevoia descoperirii de noi abilitati capabile sa-i faca viata mai sigura si sa-i asigure protectia in fata marilor pradatori, dar si ca o compensatie pentru asigurarea hranei necesare sustinerii vietii, in conditiile in care el era prea putin adaptat pentru a-si le furniza singur, cu calitatile lasate de la mama Natura. Privind insa punctul de la care a plecat in urma cu doar cca. 300 de ani si nivelul la care a ajuns in aceasta scurta perioada de timp, procesul tot mai accentuat pe care il cunoaste aceasta dezvoltare a tehnologilor lui, o dublare a vitezii de calcul la numai trei ani in domeniul procesoarelor de calculator, spre exemplu, ritmul evolutiei devine unul ametitor… Odata eliberate de frinele ce pina atunci oprisera progresul, evolutia lui cunoaste o accensiune fara precedent. Stiintele tot mai specializate i-au permis o accensiune exploziva, odata scoase de sub tutela dogmelor religioase, ce incercau sa-l mentina la nivelul cunoasterii din vremea copilariei lui, cind se gasea la stadiul de animal religios. Insa toata aceasta evolutie inregistrata destul de anevoios vreme de cca 2,000-2,200 de ani a cunoscut din timp in timp stadii de regres ce l-au tras inapoi ca urmare a reactiei normale a vechilor lui conditii de inceput, ce incercau sa preia inapoi puterea pierduta. Pe masura aparitiei si consolidarii institutiilor lui, intreaga viata sociala, politica, economica, spirituala, a trecut treptat din mana vechilor structuri de putere de la nivelul Statului, in cea a celor de curind aparute. Viata lui a cunoscut acum o complexitate fara precedent. In locul vechilor legi, la inceput destul de sumare si socotite a fi de o sorginte divina, tocmai pentru a putea fi impuse cu mare usurinta, inlocuite apoi cu unele elaborate de el, legile salice, apoi dreptul roman, ajungindu-se la adevarate tratate de drept elaborate sub forma vechilor coduri. Si totusi, din timp in timp, nostalgia trecutului a facut ca oamenii sa se indoiasca adeseori cu privire la drumul pe care se gaseau si sa aiba temeri in privinta viitorului. Iar acest lucru s-a intimplat pina si unora dintre cei mai inzestrati muritori, asa cum este cazul marelui nostru poet Mihai Eminescu, care ingrijorat de prezentul debusolant critica situatia timpului sau cu o clarviziune ce ne uimeste pina si astazi, la trecerea a mai mult de 150 de ani de la data cind cunosteau lumina tiparului in ziarele vremii. Racilele de care suferea societatea timpului au ramas aceleasi peste curgerea veacurilor, vechile naravuri romanesti ne uimesc si azi, prin actualitatea cu care se manifesta, ca o dovada a modului extrem de conservator al societatii omenesti spre deosebire de avintul tehnologic ce a cunoscut o dezvoltare fulminanta in timp. Omul, aceasta fiinta atit de capabila de mari transformari, apta sa cistige noi abilitati si tehnici cu o usurinta uimitoare, ramine cumva parca imuabil, vesnic neschimbator, in spiritul sau.

Intr-un articol fara titlu din vremea evenimentelor razboiului de Independenta scris in Timpul la 1877 Mihai Eminescu isi punea problema evolutiei si transformarii spiritului omenesc. El se intreba in cunoscutu-i stil retoric,

Astfel ţăranul dacic, care trecea în cojoc miţos Dunărea-ngheţată în vremea craiului Decebal, avea mai multă perspectivă de viitor pentru limba şi obiceiurile lui şi pentru felul lui de a fi decât ţăranul lui Vodă Carol, care se reîntoarce la vatra sa şi nu mai găseşte nimic din felul lui de a fi, ci numai aşezăminte franţuzeşti, negoţ jidovesc, industrie austriecească, limbă păsărească şi liberali cari nu muncesc nimic şi trăiesc din esploatarea ideilor politice.
la 6 mai 1878 „Războiul" şi după dânsul „Presa" publică următoarea poezie, pe care o atribuie răposatului loan Eliad: 


Meritul astăzi e fără nume, 
Plebeu, patriciu nu mai e-n lume, 
Progresul toate le-a sfărmat 
Şi-ntr-un amestec le-a frământat. 
Astăzi patricii sunt contraccii, 

Şi vezi miniştrii pe toptangii; 
Omul ştiinţei e bojogar 
Şi medic mare un potcovar' 

Ateul astăzi e teolog, 

Giuvargiul arheolog; 

Azi ucigaşul e dregător 
Furul de frunte judecători; 

Azi criminalul e virtuos 
Şi virtuosul om viţios; 
lot veneticul proprietar 
Şi răspopitul funcţionar ; 
Vizionarii sunt diplomaţi 
Şi ceaslovarii mari literaţi; 

Toţi intriganţii alegători, 

“loţi patentării legiuitori, 

Toţi veneticii mari patrioţi, 
loţi fanfaronii Mircii nepoţi, 
loţi desfrânaţii mari moralişti 
Şi toţi bancherii mari publicişti. 
Toate veniră cu susu-n jos 
Şi lumea geme de mult folos. 
Aceste toate nu sunt dovezi 
De-naintare? ... Şi-ncă să vezi! 


loan Eliad (sau, după cum se numea mai târziu, Heliade-Rădulescu) a fost într-adevăr un om însemnat, dar poezia aceasta n-a făcut-o el. Ea e din pana lui C. Bălăcescu, scriitor cu mai puţin renume, dar cu mai mult talent poetic decât Eliad. 

Poezia în original e intitulată Progresul şi se află tipărită în biblioteca portativă editată de Eliad. E caracteristic pentru multe din reputaţiunile noastre literare că toţi îi citează dar nimeni nu-i citeşte. 

Visez….

Visez la o lume in care fiecare om sa-si aiba locul sau

sa poata pune pe masa copiilor sai prea sfinta bucata de paine

si sa poata sa le asigure viitorul, dindu-le educatia necesara pentru viata…

Visez la o lume in care fiecare om sa fie prima data aplecat asupra nevoilor celorlalti…

O lume in care dragostea fata de semenii nostri sa primeze in fata argumentelor razboiului…

O lume in care speranta sa poata naste aripi fiecarui individ, astfel incit sa poata inalta asemeni lui Icarus, fara insa ca soarele sa-i fringa zborul…

Visez la o lume guvernata de grija pentru oamenii ei, nu de setea de inavutire si dominatie a unei paturi subtiri si rapace ce se inchipuie ei insisi semizei….

Visez la fericirea din ochii copiilor ce se joaca sub privirile pline de liniste si siguranta ale parintilor, traindu-si copilaria intr-o lume de basm….

Visez la o lume in care batrinii ei, dupa o munca de-o viata sa aiba asigurate zilele lungi ale toamnei vietii, sa aiba mai multi bani in buzunare, decit au nevoie pentru a se interna in cel mai ieftin camin de batrani….

Vizez o lume in care primordiala sa fie grija fata de OM.

O lume in care sa renuntam la vechile naravuri omenesti ce secole la rind au produs atita suferinta pe Pamint…

O lume in care Omul sa respecte Natura care l-a creat si sa actioneze potrivit legilor ei…

O lume de iubire, lipsita de ura ce ne-a invrajbit mai mereu…

Cer oare prea mult?!

Postcomunism

La 28 de ani de la ceea ce ar fi trebuit sa insemne prabusirea definitiva a comunismului pentru intreaga Europa Centrala si de Sud Est, odata cu farimitarea suprastructuri suprastatale, magaliticul URSS, lagarul popoarelor, asistam din pacate la o renastere a lui. Monstrul milenar renascut sub forma absurda a unui regim totalitar ce trimbita o egalitate strimba si o libertate in catuse, dar de data aceasta aplicata la nivelul popoarelor, ca o catastrofa generala de care individul in sine nu putea gasi nicio cale de salvare, principiile generale erau aplicate la nivelul intregii societati, cu buldozerul, prin cooperativizarea fortata, nationalizare, instituirea lagarelor de concentrare, gulagul, canalul, topind intreaga elita intelectuala, intregul aparat administrativ compus din functionarii vechiului regim, pentru a renaste pe intreg teritoriul un om nou, cu un nivel de gindire egal si unul de vietuire sub limita subzistentei, pentru a-l mentine sub permanentul control al Partidului Stat, inarmat cu mana lunga a Securitatii ce isi dorea sa controleze pina si gindurile cele mai ascunse ale cetatenilor statului.

Incapacitatea economica a intregului sistem centralizat al statului comunist, au dus inevitabil la moartea sistemului monstruos. Caderea lui s-a produs de acolo unde se astepta si cel mai putin. Detinator al intregului sistem de comanda, al planificarii dezvoltarii economice, al tuturor resurselor si energiilor, sistemul comunist s-a dovedit incapabil sa supravietuiasca din punct de vedere economic. Ducind permanent o politica falimentara a reusit in cele din urma sa epuizeze toate bogatiile, sa iroseasca in van toate materiile prime si energiile puse la dispozitie de statul totalitar, sa infometeze si sa aduca in pragul disperarii populatia civila a statului, devenita un soi de paria, lipsita de orice mijloace de productie si de viata, angajatii marelui Stat atotputernic si totalitar. Caderea comunismului era previzibila inca din anii ’80, cind statul a pierdut orice legatura cu supusii sai, devenind un simplu instrument de tortura si control. Si inevitabilul s-a produs. 1989 a insemnat caderea generala a comunismului in intreaga lume. Rind pe rind s-au prabusit guverne, dictatori singerosi, ziduri artificial ridicate pentru a izola fratii de frati, linii imaginare de izolare pe care orice regim totalitar le trage intre supusii sai si intre el si cetateni.

Numai ca in Romania lucrurile s-au petrecut oarecum altfel decit in restul lumii…. Doar aici vechii activisti de partid, vechii securisti, toata administratia de lachei a Partidului Stat s-a conservat… la virful puterii statului! Cei care au fost corifeii falimentului general din comunism, au preluat acum fraiele reconstructiei statului pe modelul democratiei si economiei de piata! Numai ca ceea ce au inteles ei in comunism, au urmat si in capitalism. Democratia nou nascuta a fost un fetus mort din fasa, o „democratie originala”, un „socialism cu fata umana”…. Iar economia de piata n-a insemnat decit o hotie generalizata, o demolare a intregii economii, un faliment urias, ingropind Romania intr-un mormant de datorii pe care niciun economist onest nu le-ar putea justifica. O clasa politica parazitara si alienata, minata doar de o sete nestinsa de inavutire rapida si de dorinta de a-si consolida pozitiile de putere inconjurindu-se de un intreg sistem de privilegii in dorinta de-a se apara de orice interventie sau actiune a Legii. Un sistem legislativ menit sa apere interesele acestei paturi restrinse dar feroce, un sistem clientelar, care sa-i permita mentinerea pirghiilor de actiune si control, indiferent de partidul aflat vremelnic la putere in stat.

Toata aceasta sarada a durat vreme de 28 de ani, pe baza prostiei generale a unui popor de votaci, pacaliti cu pomeni electorale si televiziuni particulare care-i asigurau painea si Circul arenelor cu sclavi din lumea romana… Prostiti in permanenta la televizor de acesti demagogi si sofisti ajunsi pe scena politica, indobitociti de o presa aservita si servila puterii, romanii s-au transformat din aplaudacii lui Ceausescu in aplaudacii noilor corifei, Ponta, Dragnea, umplind stadioane intregi in dementa si imbecilitatea lor, pentru a-si incuraja liderii ce in toata aceasta vreme ii manau necontenit catre abator ca pe niste nenorocite de dobitoace, lipsite de orice urma de ratiune!

Astfel s-a ajuns ca astazi sa traim maretul moment al guvernarii Viorica Dancila – Dragnea, o adevarata rusine pentru specia umana. Sa avem lideri precum Tariceanu, ce se impauneaza cu un liberalism de tip comunist! ministri de justitie care isi bat joc de un intreg popor pentru a-si inconjura liderii cu legi menite a-i face imuni in fata Justitiei. Sintem o rusine pentru Europa, o pata pe harta lumii. Ne meritam intr-adevar soarta, si Romania poata sa dispara acum linistita…

Putin isi poate trimite de-acum cazacii, nu vor intimpina nicio rezistenta pe acest pamint… Noi nu mai avem o tara. Sintem doar serbii lui Dragnea, Tariceanu, Viorica Dancila, etc…. niste biete suflete moarte…

Descoperirea unei natiuni

Opt milioane de oameni, implorind, bat la usa societatii noastre occidentale. Ce vor? Cer sa fie ajutati sa renasca; revendica alianta noastra. Aproape necunoscuti, rataciti la capatul Europei, spun ca secole indelungi de servitute, de uitare, de pradaciuni si de tot ceea ce oamenii sint in stare sa indure, i-au tinut ingropati, sechestrati de restul spitei umane. Au trait, spun ei, intr-un desert, dar intr-un desert din care n-au scapat niciuneia din nenorocirile ce aduc dupa ele si culmea barbariei, si culmea civilizatiei. Si dupa toate acestea, lucrul de care se tem cel mai mult e ca o adversitate atit de indelungata, de perseverenta, sa nu-i fi desfigurat atit de mult, incit societatile si popoarele carora se adreseaza, sa nu-i mai recunoasca.

Lucru nou intr-adevar in lumea noastra moderna, caci ei nu pretind sa-i ajutam, asa cum dintotdeauna s-a intimplat, numai in numele dreptatii, al interesului tuturor, al umanitatii ranite si violate. Nu; noutatea si grandoarea cauzei lor e faptul ca se prezinta ca niste frati de-ai nostri uitati. Cu un accent ce aminteste anumite mari procese pledate de natiuni intregi in Tucidide si in Tacit, pe cind rudenia de singe mai era inca sacra, ceea ce invoca ei mai cu seama este originea noastra comuna; este o legatura de rudenie intre rasa lor si a noastra; am avut aceeasi descendenta, acelasi leagan, aceeasi limba, aceiasi stramosi. Credinta, naiva pe care poate o invoca in religiozitatea amintirilor comune, convingerea lor ca religiozitatea aceasta nu poate fi invocata fara a da roade, ca oamenii din Occident i-au ramas tot pe atit credinciosi pe cit ii sint ei insisi, toate aceste trasaturi par a fi o ultima ramasita a antichitatii pe care o invoca pentru a cauta inlauntru-i drepturile lor amestecate cu ale noastre.

Romanii spun Occidentului: „Redati-ne dreptul de cetate in familia popoarelor latine. Sintem de-ai vostri. Scoateti-ne din captivitatea asta. Faptul ca ne aflam departe, sa nu va insele in privinta noastra. Secole potrivnice ne-au tinut despartiti de Patria-Muma; dar cu toate ca purtam povara unor lanturi straine, ca sintem azvirliti la capatul Europei, sintem frati cu Franta, cu Italia, cu Portugalia. Alaturi de voi dorim sa alcatuim o alianta vesnica. Voi ne-ati uitat, ne-ati pierdut pina si numele, caci ne numiti valahi, pe noi care ne spunem romani. In indelungata noastra nefericire, se afla oare o singura epoca in care noi sa fi pierdut amintirea vechii noastre rudenii? Rasfoiti-ne istoria. Nu veti afla in ceea ce ne priveste o singura clipa de uitare. E drept ca am trecut prin vremuri atit de vitrege incit nu ne-am gindit sa ne facem recunoscute drepturile. Si apoi, cine ar fi voit fie numai sa ne si asculte? Ori de cite ori speranta s-a ivit, spre voi ne-am intins bratele. Marturisim ca sintem ultimii veniti in familia latina. Sa fie acesta un motiv pentru care sa ne contestati partea noastra de mostenire? Recunoasteti-ne dupa trasaturile, dupa chipurile noastre. Uitati-va! Purtam asupra-ne pecetea vechii Italii. Sintem fiii plugarilor din Latium, din Picenum, din Galia Cisalpina si din provincia Narebonei. Aceleasi trasaturi, aceeasi culoare; am pastrat totul, pina si vesmintele stramosilor nostri. Iata pallium-ul, tunica, sandalele, ca pe Columna lui Traian. Toate acestea sint marturii ce pledeaza in favoarea noastra. Dar mai mult decit atit, ne-am pastrat (numai Dumnezeu stie cu cita greutate, in mijlocut atitor altor graiuri) limba natala; o vorbeati si voi odinioara impreuna cu noi, in leaganul nostru comun. Nu ne recunoasteti dupa accentele acestei vorbiri care ne aminteste tuturor aceeasi Patrie puternica? Oare nu va slujiti si voi de aceleasi cuvinte ca si noi, ca sa desemnati aceleasi lucruri? Oare nu ziceti si voi asemeni noua, pain, paine, ciel, cer, vie, viata, mort, moarte si asa mai departe? Daca limba noastra vi se pare inca umila si rustica, poate chiar desfigurata de prea un lung exil, sa n-o dispretuiti; e limba vorbita de veteranii legiunilor romane, stramosii nostri si stapinii vostri. Dealtfel, nu ne pierdem nadejdea ca, la rindu-ne, s-o infrumusetam, daca ne ajutati, dar nu ca pe niste oameni oarecare, ci ca pe fratii vostri; caci dupa cum stiti, limba este dupa Dumnezeu, cea mai puternica legatura intre popoare. Daca doi oameni azvirliti din intimplare in mijlocul a doua neamuri vrajmase sau numai straine, isi dau seama ca vorbesc aceeasi limba, inca de la primul cuvint se leaga intre ei, deoarece se recunosc drept membrii ai aceleiasi familii. Cel mai puternic il ajuta pe cel mai slab; il smulge din captivitate. Si voi si noi sintem inconjurati de neamuri straine, dintre care unele ne sint dusmane. Voi sinteti puternici, noi slabi, desi nu sintem vrednici de dispret, tinind seama de numarul nostru. Recunoasteti-ne si salvati-ne!”

Iata cele dintai cuvinte ce ies din gura oricarui locuitor al Romaniei. Cine va fi intretinut oricit de slabe legaturi cu ei, acela va marturisi ca n-am schimbat cu nimic spusele lor obisnuite.

Pe vremea cind spiritul francez iubea, canta, raspindea peste tot lumina dimpreuna cu viata, daca cineva i-ar fi spus lui Montesquieu, lui Voltaire, lui Buffon, iar dupa ei lui Lessing, Herder, ceea ce par a nu fi stiut niciodata, ca o rasa de oameni pe de-a-ntregul latina, asezata intre Marea Neagra si Carpati, pastreaza obiceiurile, traditiile, idiomul vechii Italii in parte, si-si revendica stramosii, ce stralucire, ce popularitate ar fi raspindit acesti mari oameni asupra unei asemenea descoperiri.

Gotul Iordanes din secolul al VI-lea e cel dintai istoric care da peste numele de Romania, in sensul in care taranii spun inca pamint romanesc, Tara romaneasca. In secolul al XII-lea clerul acestor provincii face un efort remarcabil pentru a le alipi civilizatiei latine. Arhiepiscopul din Zagora ii scrie papei Inocentiu al III-lea ca valahii sint mostenitorii singelui romanilor. Papa recunoaste aceasta descendenta ca pe un fapt confirmat. Pe de alta parte, Bizantul a stiut din totdeauna care este filiatia moldo-vlahilor. In secolul al XV-lea, un scriitor bizantin, Chalcondylas, expune ca pe un punct recunoscut de toti, ca limba romana este intru-totul asemanatoare limbii italiene, desi e inteleasa greu de italieni. Lucius (Aurelius Ceionius Commodus 130-169 imparat roman) in descrierea pe care o face Dalmatiei, extinde asemanarea si la uzante, la obiceiuri.

Edgar Quinet

Machiavelli

Biserica n-a putut face nimic pentru a salva Italia; va trebui salvata Italia in pofida Bisericii.

Christos l-a uitat pe om; la rindu-i omul, nemaibizuindu-se decit pe sine , va renunta la sprijinul lui Dumnezeu. Lumea spirituala s-a dovedit neputincioasa; nu mai trebuie contat decit pe lumea materiala.

Domnia spiritului s-a prabusit; domnia fortei a sosit. Astfel ia nastere pentru prima oara in lume ideea unei politici lipsita de Dumnezeu, de providenta, de religie, nici pagana, nici crestina. Omul parasit de Dumnezeul medieval, il paraseste la rindu-i pe acesta.

Machiavelli pus intre Alexandru Borgia si Luther, nu apartine nici Papei, nici reformatorului. SE repede in afara crestinismului si nu pastreaza din Evanghelie decit o singura doctrina, cea a depravarii dintru inceput. Ramasita a acestui crestinism decapitat, omul, socotit a fi rau prin natura lui, fara mediator, fara nimeni care sa-l rascumpere, devenit el insusi pentru sine propriul lui destin si providenta, asa arata cetateanul noii societati. In aceasta cetate tenebroasa, lipsita astfel de privirea cereasca, se instaureaza pentru o zi spita umana decazuta, vestejita de la origini, fara a primi harul prin botez; si cum situatia asta este noua in lume, rezulta cu necesitate o lege si o legislatie noua, care nu tin numai de hazardul geniului lui Machiavelli, ci si de natura conditiilor religioase in care vietuieste.

Iata ce se intimpla in realitate. Omul, care pina atunci se gasise permanent sub privirea providentei, sau a destinului, isi inchipuie ca le scapa. Aceste puteri invizibile, care il vedeau, il ascultau, il supravegheau, au disparut odata cu evul mediu. Pentru o clipa se afla singur cu el insusi si foloseste aceasta clipa cind se intilneste fara martor ca sa-si marturiseasca indraznet toate viciile, pentru a trage folos de pe urma lor, masurind, calculind, tot ce are util si necesar fiecare din ele. Sau mai curind, in absenta zeului istoriei, nu mai exista nici vicii, nici virtuti, ci doar forte pe care trebuie sa le folosesti in vederea unui scop apropiat.

Inchipuiti-va ca nu ati pastrat in mintea dumneavoastra decit o ruina a crestinismului. Mai presupuneti ca nu v-ati ales de pe urma acestei credinte decit cu prabusirea, fara nimeni care sa va rascumpere, cu iadul, fara cer; si va veti afla dumneavoastra insiva pe panta sistemului si a ideilor lui Machiavelli. La acest fond de idei adaugati personajele contemporane care le reprezinta si le consacra in numele papalitatii pe printii care au toti cutitul la gat pina si cind stau pe closet, pe Alexandru al VI-lea si bacanele lui, printre cardinalii pe care-i otraveste cu potirul impartasaniei si anafura, pe fiul lui bastard, cardinalul Cesare Borgia care dupa ce a pus sa-i fie gituiti oaspetii, devine idolul desavirsit al lui Machiavelli – si va veti da seama ca teoriile politice ale autorului Principelui marchiaza nu numai starea moravurilor, ci, intr-adevar o noua epoca a societatii, cea in care catolicismul disparind sub crimele curtii din Roma, iar protestantismul abia rasarind, dreptul politic ramine un momen nesigur, in afara si a unuia si a celuilalt, ca si cum pamintul i-ar fi scapat lui Dumnezeu; tocmai acest interregn al providentei, aceasta suspendare a autoritatii de sus, aceasta intrerupere in viata religioasa si in ideea de drept reprezinta machiavellismul.

Sa fundeze si sa pastreze Patria fara Dumnezeu si in afara lui Dumnezeu, iata problema de care se izbeste Machiavelli la iesirea din evul mediu, la patrunderea in lumea moderna. Astfel pusa problema, din ea decurg in mod firesc toate consecintele pe care le aflam in operele sale. Acestea devin necesare si firesti de cum sint readuse la el.

Ceea ce pretuiesc realmente la Machiavelli este faptul ca are forta de-a spulbera iluziile seculare ale Italiei; sufla peste acele umbre. Indrazneste sa le priveasca in fata si sa le invinuiasca, sa le calce in picioare; imprastiind partidul guelf, blestemind papalitatea si partidul ghibelin, blestemind cezarul. Marturisesc ca nu le-a substuit nimic altceva decit forta; dar sa detronezi fantomele acelea, invicibile pina atunci, sa cauti in sfirsit, a-ti pune piciorul pe un teren solid, sa nimicesti superstitia istoriei, sa-i evoci pe cei vii in locul unor morti, – nu e o revolutie neinsemnata si nici opera unui suflet obisnuit.

Edgar Quinet

Te mai astept

Te mai astept si azi, s-apari in viata mea

Ca pe-o minune ce se mai poate intimpla

Mult prea retras in mine mi-am rezervat iubirea

Ce ar fi trebuit s-o darui fara sa cer ceva.

M-am ferecat in mine si m-am inchis cu lacate de fier

Cercind sa ma feresc de-a fi ranit in suflet

Mi-am rezervat iubirea intr-o margine de cer

Pentru ca azi sa-ncerc amarnicul regret.

Te-as fi iubit ca marea ce-si macina furtuna

Ori ca un munte ce se cutremura si sfarma sub aprigul inghet

Si contopit cu apa ce se framinta intruna

Ti-as fi cintat o oda iubita de drumeti

Te-as fi facut regina peste prea mandra Luna

In noptile aprinse de stralucirea ei

Te-as fi purtat aievea prin vuiet si furtuna

Si te-as fi intors la tarmuri ca ultimii ahei.

Te-as fi purtat adesea prin cumpan si fortuna

Spre ultimul tarim al unui tarm pribeag

Pentru-a gasi acolo mult prea rivnita tihna

A unui condamnat pe viata la groaznicul gulag.

Te-as fi suit pe turnuri, ti-as fi cladit Columna

Din iedera si roze coroana ti-as fi pus

Cersindu-ti o iubire anosta si comuna

Pentru-a preface-n Soare, o clipa din Apus…

Si mistuiti de focul ce invapaiaza sorii

Ne-am fi topit in lava unui corp comun

Pentru-a ne stinge-n apa ca de sidef a marii

Si a sfirsi de-a pururi intr-un etern surghiun.

EXIGENTA NECONDITIONATA

Acte neconditionate se ivesc in iubire, in lupta, in servirea marilor cauze. Caracteristica neconditionatului (das Unbedingente) consta insa in faptul, ca in raportul cu ceea ce se intemeiaza actul respectiv, viata in totalitatea ei apare ca fiind conditionata si nicidecum realitate ultima.

In realizarea neconditionatului fiintarea umana factica serveste doar ca material pentru ideee, iubire, fidelitate. In aceste acte, parca mistuita, ea dobindeste un sens etern, fara a fi lasata in voia arbitrariului vietii de zi cu zi. Abia impinsa la limita, in situatii extraordinare angajarea intemeiata in neconditionat poate conduce chiar la renuntarea la viata si la acceptarea mortii inevitabile, in timp ce in sfera conditionatului este precumpanitoare in primul rind, intotdeauna si cu orice pret, vointa continuarii factice a vietii in lume, vointa de viata. De pilda, oamenii si-au pus adeseori viata in slujba luptei solidare pentru comunitate. Solidaritatea statea neconditionata in fata vietii pe care o conditiona.

Aceasta s-a intimplat intai in comunitatea increderii; apoi insa, adesea, la ordinul exaltat al unei autoritati ce insufla incredere, asa incit credinta in autoritate a devenit sursa neconditionatului. Aceasta credinta il elibereaza pe om de incertitudine si de necesitatea unei analize proprii. Dar intr-o atare intruchipare a neconditionatului se ascundea o conditie secreta si anume succesul autoritatii. Cel ce credea in autoritate voia sa traiasca gratie supunerii sale. In clipa in care autoritatea incepea sa-si piarda succesul ca forta, credinta in ea se destrama si nu mai raminea decit un gol pustiitor {La David Hume fundamentul Statului este reprezentat de institutia Dreptatii, cu alte cuvinte Justitia din societatea moderna, disparitia sistemului de impartire a Dreptatii, ortice alterare a sistemului de Justitie, va duce in mod inevitabil la destramarea Statului, la pierderea increderii omului in orice fel de autoritate, asa cum se intimpla azi in Romanica, la domnia Bunului Plac, a unei clici, sleahte de mafioti, ascunsi sub blana autoritatii Parlamentului si partidelor politice parlamentare…} .

Una din caile de salvare din acest gol pustiitor nu poate fi acum decit exigenta adresata omului insusi ca individ, de-a dobindi in libertate ceea ce constituie propriu-zis fiinta si temeiul deciziilor sale.

De-a lungul istoriei aceasta cale au strabatut-o acei oameni care, subordonindu-se unei exigente neconditionate, si-au riscat viata. Ei au ramas fideli acestei exigente atunci cind infidelitatea lor ar fi dus la o ruina totala iar viata salvata prin infidelitate nu ar mai fi insemnat decit o viata otravita; o atare tradare a fiintei eterne, ar fi facut nedemn pentru ei, insusi faptul supravietuirii.

Figura cea mai pura in acest sens a fost poate cea a lui Socrate. Traind in claritatea ratiunii sale, din principiul „stiu ca nu stiu nimic”, care reprezenta pentru el Cuprinzatorul, el si-a urmat neabatut drumul fara sa se lase tulburat de indignare, ura, sau de dorinta de-a avea totdeauna dreptate. Respingind orice concesie el nu a folosit posibilitatea de-a evada si a murit cu seninatate, asumindu-si aceasta soarta in numele credintei sale.

Au existat martiri care au dat dovada de cea mai pura energie morala in fidelitatea fata de credinta lor, cum a fost de pilda Thomas Morus. Multe alte cazuri de martiraj sint insa indoielnice. A muri doar pentru a demonstra ceva, face ca acest act sa contina un element de utilitate, care il impurifica. Atunci cind martirii erau minati de dorinta de-a muri crezind ca astfel vor fi asemeni lui Hristos, cedind unui impuls ce nu arareori intuneca sufletul prin manifestari isterice, aparea impuritatea.

Putini sint filozofii, care fara sa apartina unei comunitati de credinta din lume, au putut singuri, inaintea divinitatii sa realizeze principiul: a filozofa inseamna a invata sa mori. Seneca, asteptind mai multi ani condamnarea la moarte, a renuntat la stradaniile de-a cauta un mijloc inteligent spre a se salva, astfel ca in cele din urma, cind Nero i-a cerut moartea, el nu s-a umilit in niciun fel si nu si-a pierdut cumpatul. Boethius a murit nevinovat (condamnat de un barbar {inalt functionar roman si consilier la curtea regelui ostrogot Teodoric, intervenind in favoarea unui prieten, a fost acuzat el insusi de tradare si executat.}) filozofind cu clara constiinta, nazuind spre adevarata fiinta. Giordano Bruno si-a depasit indoiala si, dupa ce era pe cale sa cedeze, a luat inalta decizie de-a ramine neclintit si asa a urcat pe rug.

Seneca, Boethius, Giordano Bruno, erau oameni cu slabiciuni si defecte, asa cum sintem si noi. Ei insa s-au invins pe sine. De aceea ei ramin pentru noi adevarate calauze. Caci sfiinti sint figuri care au consistenta doar in clarobscur sau in conceptia ireala a conceptiei mitice, dar care nu rezista unei examinari realiste. Neconditionarea de care s-au dovedit capabili oamenii ca oameni – iata ceea ce ne da intr-adevar curaj, in timp ce imaginarul ne inalta doar.

Am mentionat citeva exemple istorice ale modului in care oamenii au stiut sa moara. Sa incercam acum sa clarificam esenta exigentei neconditionate.

La intrebarea: „Ce trebuie sa fac?”, raspunsul consta in indicarea scopurilor finite si a mijloacelor prin care acestea pot fi atinse. Trebuie sa-mi cistig painea si prin aceasta este necesar sa muncesc. Trebuie sa traiesc in comunitate alaturi de ceilalti: regulile intelepciunii vietii imi dau indrumari. De fiecare data scopul este cel care conditioneaza recurgerea la mijloacele ce-i sint adecvate. Unul din temeiurile ce da valabilitate acestor scopuri este interesul neproblematizat propriu fiintei factice, interesul utilitatii. Numai ca fiinta factica ca atare nu poate constitui un scop ultim, caci te intrebi: „ce fel de viata?” si „pentru ce?”.

Alt fundament al exigentei poate fi autoritatea careia trebuie sa ma supun. Imperativele ei sint fie, „asa vreau!”, fie, „asa sta scris!”. O astfel de autoritate nu este pusa niciodata in discutie si ramine in consecinta necontrolata. {Socrate spre exemplu, a ales sa bea cupa de cucuta doar pentru ca toata viata lui el a respectat legile Atenei, si acum ajuns la batrinete, cum ar fi putut sa mai traiasca cu el insusi, daca tocmai el, cel care ii indemnase intreaga lui viata pe toti ceilalti sa respecte legile cetatii, ar fi incetat s-o mai faca…}

Toate aceste exigente sint conditionate. Ele ma fac dependent de altceva decit de mine insumi; de scopuri ale fiintarii factice sau de o autoritate. Exigentele neconditionate, dimpotriva, isi au originea in mine insumi. Exigentele conditionate imi apar de fiecare data ca o determinare pe care o pot urma raminindu-i exterior. Exigentele neconditionate provin din mine insumi, sustinindu-ma in interioritatea mea, prin ceea ce este mai mult decit mine insumi. {Tocmai datorita acestui fapt pierderea increderii in autoritatea carea alegi sa te supui, duce la o atit de devastatoare, sau cum spune Karl Jasper, pustiitoare situatii, omul aflat in fata unui Stat care nu-l mai reprezinta, care a ales sa renunte la insasi fundamentul sau, Impartirea Dreptatii, sau Justitia, duce automat la dizolvarea oricarei increderi si a tuturor legaturilor ce pina atunci omogenizau si cimentau comunitatea…}

Exigenta neconditionata imi apare ca exigenta a fiintei mele autentice adresate simplei mele fiintari factice. Devin constient de mine insumica ceea ce sint cu adevarat, pentru ca trebuie sa fiu astfel. Aceasta constientizare este confuza la inceput si devine clara abia dupa savirsirea actului neconditionat. Cind constientizarea neconditionatului este realizata, interogatia in fata certitudinii sensului fiintei inceteaza, chiar daca ea reapare nu dupa mult timp, astfel incit certitudine trebuie recucerita intr-o noua situatie.

Fata de orice scop, neconditionatul apare ca cel ce instituie scopurile. De aceea neconditionatul nu este obiectul vointei, ci intotdeauna scopul vointei.

Neconditionatul ca fundament al actiunii nu este prin urmare obiect al cunoasterii, ci continut al unei credinte. {in sensul de credinta filozofica, credinta omului ce gindeste si exista numai in legatura cu cunoasterea umana.} In neconditionat a avut loc o alegere. O decizie a devenit substanta unui om. Avind a decide intre bine si rau, el a ales ceea ce el considera a fi binele.

Binele si raul pot fi distinse pe trei planuri: In primul rind, raul este considerat a fi abandonul imediat si nelimitat tendintelor si impulsurilor senzoriale, placerii si fericirii acestei lumi, fiintarii factice ca atare; pe scurt, raul este viata omului care ramine in sfera conditionatului, viata care decurge ca aceea a animalelor, cu succese si esecuri, in agitatia unei transformari, straine deciziei.

Binele, dimpotriva, este viata care, fara sa respinga fericirea fiintarii factice, o subordoneaza normei morale. Aceasta norma morala este inteleasa ca lege generala a unei conduite morale adecvate. Valabilitatea ei este neconditionata.

In al doilea rind, fata de simpla slabiciune care il face pe om sa cedeze simturilor, inclinatiilor sale, raul propriu-zis consta abia in acea pervertire, asa cum a inteles-o Kant, si anume, ca eu fac binele numai daca nu-mi aduce nicio paguba, sau daca nu ma costa prea mult. Sau, abstract spus, neconditionatul exigentei morale, desi dorit, este urmat prin supunerea fata de legea binelui numai in masura in care nu stinjeneste satisfacerea trebuinteler senzoriale. Numai cu aceasta conditie si nu in mod neconditionat vreau sa fiu bun. In cazul unui conflict intre exigenta morala si interesele fiintarii mele factice, sint gata, fara sa-mi marturisesc acest lucru, atunci cind interesul pus in joc este mare, sa comit, poate, orice mirsavie. Pentru a nu muri eu insumi, daca mi se ordona sa ucid, ucid. Situatia favorabila in care ma aflu si care ma fereste de conflict, imi permite sa-mi ascund rautatea.

Binele, dimpotriva, inseamna depasirea acestui raport conditional rasturnat prin care neconditionatul este subordonat conditiilor unei vieti factice fericite, si in felul acesta, regasirea neconditionarii autentice. Este trecerea de la ipostaza autoamagirii permanente si a impuritatii motivelor, la gravitatea neconditionatului.

In al treilea rind, raul este considerat doar vointa de rau, cu alte cuvinte, dorinta de distrugere gratuita, impulsul de a-l tortura pe celalalt {si nu neaparta printr-o forma de tortura fizica, tinerea sub intunericul necunoasterii, distrugerea sistemului educational, tinerea sub o forma autoamagitoare de control prin pauperizare, saracire, nivel de spitalizare sub orice critica si chiar infometare, dublate de „generosul sistem” al „ajutorul social”, ca o forma prin care celalalt sa-si cunoasca vesnic „stapinul”, asa cum practica politicienii din Romanica si aiurea, acolo unde reusesc sa instaureze „democratia originala” sau „democratia bunului lor plac”….}

Dar neconditionatul nu devine intru-totul temporal. Acolo unde el este se situeaza de-a curmezisul timpului. Acolo unde este dobindit, el este ca eternitate a esentei prezenta in fiecare clipa noua, ca printr-o nastere noua, mereu reinoita, original. Cauza: acolo unde evolutia temporala pare sa fi dus la o posesie definitiva, totul poate fi tradat intr-o singura clipa. Invers, atunci cind trecutul unui om consumat ca o simpla fiintare-astfel, il apasa prin nesfirsite conditionari, pina la anulare, el poate sa ia in orice moment totul de la capat, in masura in care, subit, sesizeaza neconditionatul.

Karl Jasper

Philosophy as a science applied to literature and art

Philosophy as a science applied to literature and art must be of interest to all those who want to realize their emotions of literary and artistic objects, as well as to the urge of all those who know how to express themselves outside by means of works of art their emotional state.

Every one of us is really curious to know what urges the world to look for so much aesthetic emotions. We see each year new plays, plays that are read with great interest in the world; we also see that theaters in civilized countries are full of spectators; Finally, curious from all over the world, go to the large museums, in the annual and universal exhibition halls, to admire the arts and appreciate them.

Well, we do not have to know, what makes us admire an art object, what is in it that produces aesthetic emotion? We have to thank ourselves for being hypnotized only by the art objects, to thank only to sympathize with the artist’s genius, without knowing, for what? Before continuing to praise or criticize artistic and literary works without leading us to an aesthetic principle? until we improvise our critics without any science?

Aesthetic emotion, pushing us to say something about an art object, it is necessary to recognize our state of admiration. And if we are not able to understand an artwork, at least we do not have to criticize it badly – because we do not sympathize with its author – we must at least recognize our incompetence and incompetence.

Undoubtedly, the philosophy of art and literature, or aesthetics, which sums up the ideas and sentiments of an era, is important to any worshiper who is more interested in the direction of art and literature.

Aesthetics are of interest both theoretically and practically. We are interested theoretically, because our high subjectivity makes us conscious of the sensitivity movement towards the world and the art objects. And this consciousness has the greatest value for us. What makes us superior to other animals is precisely this intellectual light. Without this internal light, we would be just as stones as plants, like all the other inferior animals, who, although possessed of instincts, although possessing their own, instinctive science, live without light, personality, helm. Needless to say, through the study of aesthetics, the perceptual organ develops more. When someone meditates on the causes of smoke, which develops in us the feeling and the aesthetic taste, which becomes able to say why it remains in admiration before an art work, it becomes by this and competent to criticize and appreciate the moments of happiness procured by art, moments in which we are watching the miseries of this world.

From a practical point of view, aesthetics is important because it influences artistic productions. If philosophy reaches with time to break away from its past in science, it also succeeds in literature and art. It is known that, from Descartes, not only science broke with the past, but also literature and art. The artists, wishing not to believe, are inspired by the aesthetics of time that they make in their works. Philosophical ideas can not have no influence on artistic forms; expression and thought, go in parallel; what are our ideas, what they combine, so are the sensitive forms that we manifest.

It is known that today art no longer wants to represent the Gods in the past. Art is called to play a moral and social role.

With all kinds of explanations on its principles, aesthetics makes the most difficult philosophy to become the most appealing. Kant, for example, has been unable to conquer many spirits with the Critique of Pure Reason – his severe form did not attract enough. but he has become more popular with his Critical Practical Judgment book, with his observations on the feelings of beauty and sublime.

It really seems like aesthetics wins the taste for philosophy. Many learned and erudite would not read Aristotle’s philosophy unless they first read Poetica and its Rhetoric. And quote popularity did not acquire Plato’s philosophy through Hyppias, Phedra and his Banquet!

Indeed, art does not only encompass the beauty, but also the craving, the ridiculous, the terrible or the comic, the satiric, in the end, everything that can aesthetically excite us.

It is not a step of the serpent of monstre odieux

Qui par l’art imite ne puisse plaire aux yeux …

Indeed, many things and events that we do not like to see in reality, represented by artists, impress us, we enjoy! We do not like, for example, to see all the scene of the massacre described by Homer in the Iliad: Oedipus scratching his eyes and full of blood, running and gnawing. Hercules killing their children in a moment of madness, Medea also strangling her own, and many other stories about them. Such spectacular, ugly performances, we like to see them represented by literati, artists, not for the reason that art has made them more beautiful, but because it represents us what we could not see and to admire the craft of – to make us believe that we have before us things that are not in the face. The portrait of an ugly man is still ugly, but we can admire him in the work of art if the artist has put something from him, if he wants to present us, for example, a guy, a passion, finally something in our lives . When we see Moliere’s Tartuffe at the theater, it is not Tartuffe that interests us but Moliere, who knew with the depth of his observation spirit, to create a guy, a human character to represent our hypocrisy. We do not admire here the hypocrite who speaks to us, who is in action, we do not admire this vice, but the genius of Moliere, who understood it so well, who knew how to combine his observations to give us a perfect whole. „

Constantin Leonardescu