Insemnatatea trairii

Fara margini sint grijile noastre, prea mult ne facem procese de constiinta pentru fapte destul de marunte, care nici macar n-ar trebui sa le bagam in seama. Avem atitea lucruri importante de facut, dar pe care le trecem intr-un viitor pe care nu-l vom atinge niciodata, din pricina acestor neinsemnate pricini, ce ne rapesc intregul prezent, sufocindu-ne viata. Ne pierdem printre atitea nimicuri, in loc de-a purcede la implinirea acelora de-o anumita insemnatate si o valoare reala. In fata prezentului, aceste chestiuni fara insemnatate capata conturul unor necesitati presante si ne rapesc cea mai mare parte din timpul vietii. Pentru a ne trezi ca intr-o buna zi, timpul ne va ramine cel mai cumplit adversar si din pricina nesabuintei noastre, sintem acum pe punctul de-a inregistra cea mai mare ratare, cea a unei vieti traite in van… Fericiti vor fi deci cei care au stiut a-si chibzui zilele vietii lor, cumpanind atent timpul ce prea lesne si cel mai adesea trece pe linga noi… Lasindu-ne din ce in ce mai saraci…. Pustiit vei fi deci daca nu vei sti a-ti cheltui cu folos aceasta clipa ce zboara chiar acum, pentru a-ti implini viata. Dar cine poate fi acela ce va cunoaste intregul secret al vietii si care sa poata spune ca alegerea lui a fost cu deplina intelepciune facuta, astfel ca viata lui nu s-a scurs fara rost?

DISCIPOLUL de Oscar Wilde

Traducerea este preluata de pe Versuri.ro. Atunci cind am scris postul despre Narcis nu citisem inca poezia lui Oscar Wilde, multumita comentariului lui 10acitate am facut-o acum si lucrurile parca au capatat noi valente….

Versuri Oscar Wilde – Discipolul – poem în proză
trimise de Melina.

Când Narcis a murit, iazul plăcerii sale se preschimbă dintr-un potir de ape dulci
într-un potir de lacrimi sărate, şi Oreadele veniră plângând prin codrii, pentru a-i putea cânta iazului şi a-l mângâia. 
Şi când văzură că iazul se preschimbase dintr-un potir de ape dulci într-un potir de lacrimi sărate, ele îşi despletiră cozile părului şi se jeliră iazului şi îi ziseră:

‘Nu ne miră că boceşti în felul acesta după Narcis,

atât de frumos era. ‘

‘Chiar a fost Narcis frumos? ‘ spuse iazul. 


‘Cine să ştie aceasta mai bine ca tine? ‘ răspunseră Oreadele. ‘Pe lângă noi doar trecea totdeauna, ci pe tine te căuta, şi obişnuia să se întindă pe malurile tale şi să se uite la tine în jos,

şi în oglinda apelor tale îşi reflecta propria-i frumuseţe. ‘

Iar iazul a răspuns: ‘Dar eu l-am iubit pe Narcis, deoarece atunci când se lungea pe malurile mele şi privea la mine în jos,

în oglinda ochilor săi totdeauna mi-am văzut
frumuseţea reflectată. ‘

Tipărire lyrics Corectează lyrics

To philosophize is to learn to die

Montaigne says about philosophy as a way of learning how to die. Retired from all the high-ranking public functions he held, only 36 years of age think he must reserve the rest of his life. Only now, among his cabbage rows, he feels completely happy and wants to find his death in this state. So this simplicity of life, lived in the silence of a corner of heaven, withdrawn from the middle of a lives full of tumult and the high royal duties Montaigne discover the happiness of the life. And to philosophize would mean to learn how to die, in other words, to learn to live, the same devil … For death is nothing more than a celebration of life, and how we die, how we come out of this scene of life , is of the highest significance. The same thing CICERO says in the Supreme Good and the Supreme Evil, which gives us as an example the moment of the death of Epicurus, which he finds no less than the death of Leonidas, who hurt by a spear being, ask first to be told if they have defeated or have win, and then, at the hearing of the victory, ask for the spear to be pulled out. But also among ordinary people, Montaigne finds many examples where the moment of death does not take found not at all changed from their usual nature, „One who was so quiet as Socrates, to the spinners, asked not to be taken to a certain shell because he had an older duty to a merchant. The other one told the ass that he would not touch his neck because he was wicked and would make him to laugh, and the other spoke to the confessor, who pretended that he would have dinner with our Lord in the day that one: „Go on, because I fast.” And another, who asked for the drink, and the hangman drank first, he said he can not drink after it, for fear of getting the disease. „Or the well-known death of the one in Picardy, when a girl was brought in to get rid of the death, according to an old habit, if he would take she to be his wife, after seeing her well and seeing that she are lame shouting to the hangman: „Hung up, hung up, do not you see that she’s lame?”

But what Montaigne supports is the very chapter in which he considers our happiness to be judged only after the moment of death because life gives us such surprises that you can never be sure of what Fate has planned for you and what it will wait for you in the future, no matter how beautiful the days of your life have been until then. „Even the children know the story of King Crassus, who was caught by Cyrus and condemned to death, cried: ” Solone, Solone! „Asked by Cyrus what he meant, he told him that his passion taught Solon’s words: how beautiful they would portray the fate of man, how many wealthy, possessions and kingdoms he would have, he can not be sure until the last day of his life will passes, because of the inconstancy and of the worsening of human affairs, which change in the same way and at the easiest wind. ” To the one who said to him, „How happy is the king of the Persians, who has come so young at tht great reign, Agesilau said,” It is possible, but Priam at the same age, was not unhappy. „The King of the Theb, Epaminondas, who was asked if he prefers more, Chabrias, Iphicrates or himself, said, „Before I can say that, let’s see how we will die.”

 I was born between the eleventh hour and the afternoon, the day from Faurar, 1533, after the count now, it is only fifteen days since I passed the 39th I still need to, but still, to prevent me from thinking about something so far away, would cure madness, as dying and young and old, no one but comes out as if it had just entered. „

A FILOZOFA INSEAMNA SA INVATAM SA MURIM

Montaigne spune despre filozofie ca este un mod de-a invata cum sa murim. Retras din toate inaltele functii publice pe care le detinuse, la numai 36 de ani considera ca trebuie sa-si rezerve restul ramas din viata siesi. Abia acum, printre rindurile lui de varza, se simte pe deplin fericit si-si doreste ca in aceasta stare sa-l gaseasca moartea…. Prin urmare aceasta simplitate a vietii, traita in linistea unui colt de rai, retras din mijlocul unei vieti pline de tumult si de obligatiile inaltelor functii regale semnifica pentru Montaigne fericirea vietii. Iar sa filozofezi ar insemna sa inveti cum sa mori, cu alte cuvinte, sa inveti sa traiesti, tot un drac….Pentru ca moartea nu este decit o incununare a vietii, iar felul cum murim, cum iesim din aceasta scena a vietii, este de cea mai mare insemnatate. Acelasi lucru pe care il spune si CICERO, in Supremul Bine si Supremul Rau, care ne ofera drept exemplu momentul mortii lui Epicur, pe care nu-l gaseste a fi cu nimic mai prejos decit moartea lui Leonidas, care ranit de o sulita fiind, cere mai intai sa i se spuna daca au invins sau au fost infrinti, dupa care, la auzul vestii victoriei, cere sa i se scoata sulita…. Dar si in rindul oamenilor obisnuiti, Montaigne gaseste destule exemple in care momentul mortii nu i-a gasit deloc schimbati de la firea lor obisnuita, „Unul pe care-l duceau tot atit de linistit ca si Socrate, catre spinzuratoare, a cerut sa nu fie dus pe o anume ulita pentru ca avea o datorie mai veche catre un negustor, fiind in primejdie ca acesta sa-l prinda de git. Un altul spuse calaului sa nu-l atinga pe grumaz pentru ca-i gidilos si-l va face sa rida. Celalalt raspunse duhovnicului, care-i fagaduia ca va cina cu Domnul nostru in ziua aceea: „Du-te dumneata, caci eu postesc.” Iar altul, care ceruse bautura, iar gadele bause mai intai, spuse ca nu poate sa bea dupa el, de frica ca va capata boala. ” Sau prea cunoscuta moarte a celui din Picardia, caruia cind i se aduse o fata pentru a fi scutit de la moarte, potrivit unui vechi obicei, daca o va lua de sotie, dupa ce a privit-o bine si vazind ca e schioapa a strigat calaului: „Trage, trage, nu vezi ca e schioapa?”.

Insa ceea ce vine in sprijinul lui Montaigne, este chiar capitolul in care considera ca fericirea noastra nu trebuie judecata decit dupa momentul mortii, pentru ca viata ne ofera asemenea surprize, incit niciodata nu poti fi sigur de ceea ce Soarta a planuit pentru tine si ce te va astepta in vitor, indiferent cit de frumoase au fost zilele vietii tale de pina atunci. „Pina si copii stiu povestea regelui Crassus, care prins de Cirus si condamnat la moarte striga : „Solone, Solone!” Intrebat de Cirus ce inseamna, acesta ii spuse ca patimirea lui adevereste vorbele lui Solon: oricit de frumos s-ar infatisa soarta omului, oricite bogatii, stapiniri si imparatii ar avea, el nu se poate numi fericit pina ce nu trece si cea din urma zi a vietii sale, din pricina nestatornicirii si valmasirii trebilor omenesti, care se schimba in chip si fel la cea mai usoara clintire.” Celui care ii zise „cit de fericit este regele persilor ajuns atit de tinar la o mare domnie, Agesilau ii zise: „Se poate, dar Priam in aceeasi virsta, nu fu nefericit.” Regele thebanilor, Epaminondas, intrebat fiind pe care din cei trei ii pretuieste mai mult, pe Chabrias, Iphicrates sau pe el insusi, raspunse: „Inainte sa pot spune, sa ne vedem murind.”

„Si cum vine vorba, pret are sorocul. M-am nascut intre ceasul unsprezece si amiaza, cea de pe urma zi din Faurar, 1533, dupa numaratoarea de acum, nu sint decit cinsprezece zile implinite, de cind am trecut de cei 39 de ani, imi mai trebuie inca pe atit si cu toate acestea, a ma impiedica sa gindesc la un lucru atit de departat, ar fi curata nebunie. Aidoma mor si tinerii si batrinii. Nimeni nu iese decit ca si cind tocmai ar fi intrat.”

Intre Blestemul lui Iuda si Culpa lui Baraba

Parabola biblica a vinzarii lui Isus a devenit de-a lungul secolelor una din temele indragite de crestinii practicanti, mai mult sau mai putin habotnici sau chiar si pentru cei mai putin religiosi, atunci cind se oferea prilejul aruncarii anatemei asupra unui om ce se facea vinovat de o fapta asemanatoare Apostolului lui Isus. Identificat si retinut de cuceritorii romani, Iuda a fost anchetat cu privire la vinovatia imputata Invatatorului sau de Marii preoti ai Iudeilor, autoritatea legala si religioasa suprema in fata poporului lui Izrael. Ei il gasisera vinovat de crima capitala, nerespectarea Legii sfinte mozaice si a Legilor romane, imputindu-i faptul ca huleste Zeii acestui popor si il indeamna la nesupunere civila in fata Conducatorilor lui de drept si a cuceritorilor si stapinitorilor romani.

Mana in mana, cele doua autoritati, recunoscute a fi legale una de catre cealalta, se straduiau sa pastreze o stare de pace si prosperitate pentru plebeii evrei, deveniti supusi ai marelui Imperium Romanorum, cel mai mare si mai bine sistematizat Imperiu din istoria omenirii ce si-a extins cu generozitate hotarele sale peste intreaga lume barbara, pentru a aduce cu sine progresul si bunastarea pentru toti acesti noi Cetateni ai Romei. Pentru ca departe de toate celelalte Imperii ale lumii Roma aducea cu sine procesul civilizator, drumurile romane, orasele si cetatile ei, castrele de aparare impotriva navalirilor barbare, plugul si roata olarului, siguranta atit de necesara locuitorilor lumii antice si mai presus de toate, o limba si un alfabet ce va permite instruirea noilor sai cetateni si iluminarea spiritului intregii societati. Un Imperiu ce va dainui pentru aproape 2.000 de ani asupra majoritatii lumii cunoscute, lasindu-si adinc amprenta asupra procesului de formare a popoarelor ce se vor naste din cenusa si pe ruinele lui. Un asemenea Imperiu avea nevoie la rindul sau de o religie care sa permita o crestere si intarire a dominatiei militare si politice asupra extinselor teritorii si tari ce fusesera integrate in granitele lui. O religie ce propovaduia supunerea in fata noilor stapinitori si ai celor de ieri, o viata dominata de o inalta valenta morala, ce venea in sprijinul Legilor romane, o religie ce apara viata, proprietatea si bunastarea cetatenilor, care ii indemna catre o viata pasnica si lipsita de violentele vechilor obiceiuri barbare din care tocmai iesisera, o religie ce dubla Legea romana asigurind ordinea statului si siguranta cetatenilor lui. O astfel de religie a pacii si dragostei fata de semeni si chiar fata de asupritorii sai, va avea sa aduca tocmai Isus, cel ce va fi condamnat de mai marii poporului evreu la moarte si executat de romani conform uzantelor vremii, prin crucificare. La cca. 300 de ani dupa moartea lui Noua Religie fondata de Isus din Nazaret va deveni religia oficiala a Imperiului Roman si va dainui mult inca dupa disparitia lui, fiind principalul aliat al noilor conducatori ai popoarelor in centralizarea si formarea statelor nationale. Ca o ironie a sortii, tocmai acest Isus Nazarineanul, Regele evreilor, asa cum in mod ironic vor scrie pe cruce ucigasii sai, ce-l incoroneaza cu o cununa regala din maracini, va deveni peste nu mai mult de 3 secole Regele spiritual al unei mari parti din omenire si va sprijini pe tron regi si Imparati celebri, si intr-un oarecare fel domnind alaturi de ei, mult inca dupa moarte….

Dar ne abatem prea mult de la povestea noastra, atrasi de frumusetea, semnificatiile si amprenta inegalabila pe care o va lasa peste secole asupra intregii istorii omenesti. N-a fost capat incoronat, sau erou de poveste si legenda, care sa nu fi invocat in sprijinul sau numele lui Isus Christos, creatorul uneia din cele mai mari religii…. Maretia simplicitatii si pietatii….

Prin urmare, eroul nostru, unul din ucenicii lui Isus, Iuda Iscariotul, cel mai iubit de Isus dintre apropiatii sai, pentru curatenia lui morala, cel care l-a inteles si cel mai bine pe Mediator si supunindu-se vointei acestuia il va dezvalui oamenilor lui Caiafa, Marele Preot, printr-un sarut, pentru a implini prorocirea Mantuitorului, cel care cu citeva ore doar inainte, il indica la Cina cea de taina ca va fi vinzatorul sau, care pe 30 de arginti, pretul trupului si singelui Sau din care a rupt din painea/trupul inmuiata in vin/singele lui pentru a-i hrani pe Apostoli, il va trada Marilor Preoti… Nu singele lui Isus este cel care va spala de pacate lumea, ci marturisirea secreta pe care Isus i-o face lui Iuda.

Prin urmare, toate atuurile sint de partea lui Iuda. Departe de-a fi un tradator veritabil, un vinzator al Invatatorului, el este cel care implineste menirea acestuia in Lume. Fara „tradarea” lui, Isus n-ar fi ajuns niciodata Isus Christos, fondatorul Bisericii Crestine…. Este insasi menirea lui, Destinul spre care il impinge inconstient Divinitatea, spre a pune fundatiile unei Mari Religii. Intreaga poveste denota starea in care Iuda Iscariotul se afla, dezvaluindu-ne un om aflat intr-o profunda transa, pe care pasii il conduc in mod aproape involuntar catre implinirea menirii lui in Lume, predarea lui Isus in mana ucigasilor Sai…. sarutul si trezirea lui din acest cosmar, dupa care se regaseste in mana cu punga de arginti, rasplata tradarii, il va determina sa-si puna capat zilelor. Pentru a urca pe piedestalul acestei noi religii unde lui i-a revenit unul din locurile de seama si poate cel mai controversat… „Maurul si-a implinit datoria, maurul poate sa moara.”

Celalt personaj, Barabbas, in mod la fel de eronat este acuzat de crestini de tot felul, ca ar fi vinovat de moartea Mielului, cel predestinat sacrificiului, insasi Destinul Sau, fara de care aceasta religie s-ar fi evaporat la fel ca alte sute, mii de religii in trecerea vremurilor…. Pina acolo incit sa i se impute „vina” de-a dreptul comica, hilara, ca el „a fost eliberat in locul lui Isus”!!! O nerozie de-a dreptul tampa si lipsita de orice logica…. Baraba, unul din conducatorii miscarii de rezistenta impotriva dominatiei romane, este insasi figura luptatorului pentru Libertate, cel care se sacrifica pentru a scoate poporul sau de sub dominatia cuceritorului roman, un adevarat erou antic, incununat de maretia idealului sau…. Condamnat la moarte asemeni lui Isus, acesta este insa judecat dupa legea Romana, legea Cuceritorului, a Stapinitorului strain, spre deosebire de Isus, cel care a fost condamnat la moarte de Legiuitorul si Conducatorul iudaic al poporului sau, si dupa legile lui, si nu de catre strainii opresori… Potrivit legilor iudaice, de Pastele evreilor unii condamnati la moarte alesi de popor beneficiau de iertarea pascala, in acest fel le era stearsa orice fel de vina si erau pusi in libertate. Si atunci cind Pilat din Pont guvernatorul roman al Provinciei va cere multimii sa-l desemneze pe cel care va fi eliberat, poporul va invoca numele lui Barabbas. Prin urmare Barabbas este eliberat in locul sau, si in niciun chip, in locul lui Isus, deoarece aceasta este vointa, dorinta maselor. Desi de departe Pilat din Pont, guvernatorul Iudeeii si-ar fi dorit eliberarea lui Isus, cel care era de-a dreptul inofensiv dominatiei lui, in locul acestui rebel, cap al zelotilor, luptatori de rezistenta impotriva stapinitorului roman. Insa multimea decide in alt fel. Si cum se putea intimpla altfel, cind acest Isus nu era decit ironia si bataia de joc, unul ce se inchipuie Imparat si poarta o cununa de spini si un sac rupt pe umerii sai, descult si plin de singe, biciuit de slujbasii Marelui Preot, care nu accepta sub niciun chip eliberarea lui… Si vointa Poporului se va implini… „Vox populus, Vox Dei.” Doar pentru a trece in istorie venirea lui Messia, propovaduita de Vechiul Testament, spre a aduce salvarea poporului Sau…..

Despre Interpretarile noastre. Povestea lui Narcis

In multe din povestile pe care le-am construit despre lumea in care traim, am dat unele sensuri, urmarindu-ne scopul, fara sa tinem prea mult seama de faptul ca intr-un anumit fel, povestea poate fi interpretata si intr-un altfel de chip…. Ce poate fi cu totul diferit de ceea ce noua ni se pare a arata la un moment dat. Una din nedreptatile uriase care oamenii le fac, este prezenta in povestea bietului Narcis, cel condamnat de Nemesis sa se indragosteasca de propria lui imagine reflectata in apa, ca o razbunare pentru indiferenta aratata de el fata de dragostea pe care Echo, o nimfa a muntilor, i-a purtat-o si ce nu va fi impartasita de Narcis, iar din nimfa Echo va ramine numai o umbra, un ecou…

Pina aici, povestea ne spune ca Narcis era un tinar deosebit de frumos, iar acesta era… blestemul sau… Cu alte cuvinte, o calitate general recunoscuta se transforma aici intr-un lucru negativ, o anatema, o ocara, aruncata asupra cuiva. Insa Narcis iubea vinatoarea mai mult decit orice altceva, ne spune povestea, astfel va ramine rece la avansurile facute de nimfa Echo, care poate ca nu reuseste sa se faca inteleasa de tinarul nostru, caruia doar ii imita intrebarile, asemeni unui ecou, blestemata fiind de Hera sa nu poata scoate decit sunete scurte, pentru ca-l ajutase pe Zeus sa o insele in dragoste… Furioasa, zeita razbunarii il condama sa se indragosteasca de propriul chip reflectat in apa lacului. Cu alte cuvinte, fara nicio vina, Narcis este urgisit de o zeita neinduratoare, menita a pedepsi raul cu rau si a face dreptate. Insa tinarul Narcis nu gresise cu nimic…. Singura lui „vina” era aceea ca nu a raspuns dragostei nimfei… si pentru asta a fost blestemat in mod nedrept, la vina capitala… Cu alte cuvinte, Narcis nu este un reprezentant al Raului, ci dimpotriva, el insusi este o victima a lui. Iar zeita Nemesis, este cea care slujeste acest Rau, rasplatind cu rau o persoana care n-a facut nimic imputabil, pentru ca nimeni nu poate fi obligat, fortat, pina la urma, sa iubeasca pe cineva pentru care nu simte nimic.

Michelangelo Caravaggio 065.jpg

Condamnat pe nedrept, tinarul Narcis se arunca in apa lacului si de aici va renaste sub chipul neasemuit al frumoasei Narcise, cea mai tandra si chipese dintre toate florile ce infloresc in gradina…. Din povestea nefericitului Narcis si a frumoasei nimfe Echo, putem trage citeva invataminte. Judecata oamenilor sau Zeilor, departe de-a fi infailibila, este cel mai adesea supusa arbitrariului si erorii. Prin urmare nu trebuie sa avem prea multe asteptari din partea semenilor ori Zeilor si nici sa nu punem prea mult pret pe ceea ce cred ei…. Ar fi ideal sa impartasim dragostea noastra pentru toate fapturile ingeresti, ce poarta numele de femeie, sa le iubim pe toate cu aceeasi dragoste, pentru ca altfel sintem in pericolul de-a atrage asupra noastra blestemul divin… 😀 Iar mai presus de noi insine, sa iubim tot ceea este in jurul nostru, pentru ca altfel, putem cadea in pacatul in care cade si Lacul insusi, atunci cind ajunge sa se indragosteasca de sine…. Si avem atitea lucruri frumoase de care sa ne indragostim… Unii aleg dragostea fata de chipuri cioplite, pina intr-acolo incit isi sacrifica intreaga viata, altii se daruiesc dragostei fata de Mamon, s.a.m.d. Facind o paralela intre ei si frumosul Narcis, cit de nevinovat ne apare acum el….