Machiavelli

Biserica n-a putut face nimic pentru a salva Italia; va trebui salvata Italia in pofida Bisericii.

Christos l-a uitat pe om; la rindu-i omul, nemaibizuindu-se decit pe sine , va renunta la sprijinul lui Dumnezeu. Lumea spirituala s-a dovedit neputincioasa; nu mai trebuie contat decit pe lumea materiala.

Domnia spiritului s-a prabusit; domnia fortei a sosit. Astfel ia nastere pentru prima oara in lume ideea unei politici lipsita de Dumnezeu, de providenta, de religie, nici pagana, nici crestina. Omul parasit de Dumnezeul medieval, il paraseste la rindu-i pe acesta.

Machiavelli pus intre Alexandru Borgia si Luther, nu apartine nici Papei, nici reformatorului. SE repede in afara crestinismului si nu pastreaza din Evanghelie decit o singura doctrina, cea a depravarii dintru inceput. Ramasita a acestui crestinism decapitat, omul, socotit a fi rau prin natura lui, fara mediator, fara nimeni care sa-l rascumpere, devenit el insusi pentru sine propriul lui destin si providenta, asa arata cetateanul noii societati. In aceasta cetate tenebroasa, lipsita astfel de privirea cereasca, se instaureaza pentru o zi spita umana decazuta, vestejita de la origini, fara a primi harul prin botez; si cum situatia asta este noua in lume, rezulta cu necesitate o lege si o legislatie noua, care nu tin numai de hazardul geniului lui Machiavelli, ci si de natura conditiilor religioase in care vietuieste.

Iata ce se intimpla in realitate. Omul, care pina atunci se gasise permanent sub privirea providentei, sau a destinului, isi inchipuie ca le scapa. Aceste puteri invizibile, care il vedeau, il ascultau, il supravegheau, au disparut odata cu evul mediu. Pentru o clipa se afla singur cu el insusi si foloseste aceasta clipa cind se intilneste fara martor ca sa-si marturiseasca indraznet toate viciile, pentru a trage folos de pe urma lor, masurind, calculind, tot ce are util si necesar fiecare din ele. Sau mai curind, in absenta zeului istoriei, nu mai exista nici vicii, nici virtuti, ci doar forte pe care trebuie sa le folosesti in vederea unui scop apropiat.

Inchipuiti-va ca nu ati pastrat in mintea dumneavoastra decit o ruina a crestinismului. Mai presupuneti ca nu v-ati ales de pe urma acestei credinte decit cu prabusirea, fara nimeni care sa va rascumpere, cu iadul, fara cer; si va veti afla dumneavoastra insiva pe panta sistemului si a ideilor lui Machiavelli. La acest fond de idei adaugati personajele contemporane care le reprezinta si le consacra in numele papalitatii pe printii care au toti cutitul la gat pina si cind stau pe closet, pe Alexandru al VI-lea si bacanele lui, printre cardinalii pe care-i otraveste cu potirul impartasaniei si anafura, pe fiul lui bastard, cardinalul Cesare Borgia care dupa ce a pus sa-i fie gituiti oaspetii, devine idolul desavirsit al lui Machiavelli – si va veti da seama ca teoriile politice ale autorului Principelui marchiaza nu numai starea moravurilor, ci, intr-adevar o noua epoca a societatii, cea in care catolicismul disparind sub crimele curtii din Roma, iar protestantismul abia rasarind, dreptul politic ramine un momen nesigur, in afara si a unuia si a celuilalt, ca si cum pamintul i-ar fi scapat lui Dumnezeu; tocmai acest interregn al providentei, aceasta suspendare a autoritatii de sus, aceasta intrerupere in viata religioasa si in ideea de drept reprezinta machiavellismul.

Sa fundeze si sa pastreze Patria fara Dumnezeu si in afara lui Dumnezeu, iata problema de care se izbeste Machiavelli la iesirea din evul mediu, la patrunderea in lumea moderna. Astfel pusa problema, din ea decurg in mod firesc toate consecintele pe care le aflam in operele sale. Acestea devin necesare si firesti de cum sint readuse la el.

Ceea ce pretuiesc realmente la Machiavelli este faptul ca are forta de-a spulbera iluziile seculare ale Italiei; sufla peste acele umbre. Indrazneste sa le priveasca in fata si sa le invinuiasca, sa le calce in picioare; imprastiind partidul guelf, blestemind papalitatea si partidul ghibelin, blestemind cezarul. Marturisesc ca nu le-a substuit nimic altceva decit forta; dar sa detronezi fantomele acelea, invicibile pina atunci, sa cauti in sfirsit, a-ti pune piciorul pe un teren solid, sa nimicesti superstitia istoriei, sa-i evoci pe cei vii in locul unor morti, – nu e o revolutie neinsemnata si nici opera unui suflet obisnuit.

Edgar Quinet

Te mai astept

Te mai astept si azi, s-apari in viata mea

Ca pe-o minune ce se mai poate intimpla

Mult prea retras in mine mi-am rezervat iubirea

Ce ar fi trebuit s-o darui fara sa cer ceva.

M-am ferecat in mine si m-am inchis cu lacate de fier

Cercind sa ma feresc de-a fi ranit in suflet

Mi-am rezervat iubirea intr-o margine de cer

Pentru ca azi sa-ncerc amarnicul regret.

Te-as fi iubit ca marea ce-si macina furtuna

Ori ca un munte ce se cutremura si sfarma sub aprigul inghet

Si contopit cu apa ce se framinta intruna

Ti-as fi cintat o oda iubita de drumeti

Te-as fi facut regina peste prea mandra Luna

In noptile aprinse de stralucirea ei

Te-as fi purtat aievea prin vuiet si furtuna

Si te-as fi intors la tarmuri ca ultimii ahei.

Te-as fi purtat adesea prin cumpan si fortuna

Spre ultimul tarim al unui tarm pribeag

Pentru-a gasi acolo mult prea rivnita tihna

A unui condamnat pe viata la groaznicul gulag.

Te-as fi suit pe turnuri, ti-as fi cladit Columna

Din iedera si roze coroana ti-as fi pus

Cersindu-ti o iubire anosta si comuna

Pentru-a preface-n Soare, o clipa din Apus…

Si mistuiti de focul ce invapaiaza sorii

Ne-am fi topit in lava unui corp comun

Pentru-a ne stinge-n apa ca de sidef a marii

Si a sfirsi de-a pururi intr-un etern surghiun.

EXIGENTA NECONDITIONATA

Acte neconditionate se ivesc in iubire, in lupta, in servirea marilor cauze. Caracteristica neconditionatului (das Unbedingente) consta insa in faptul, ca in raportul cu ceea ce se intemeiaza actul respectiv, viata in totalitatea ei apare ca fiind conditionata si nicidecum realitate ultima.

In realizarea neconditionatului fiintarea umana factica serveste doar ca material pentru ideee, iubire, fidelitate. In aceste acte, parca mistuita, ea dobindeste un sens etern, fara a fi lasata in voia arbitrariului vietii de zi cu zi. Abia impinsa la limita, in situatii extraordinare angajarea intemeiata in neconditionat poate conduce chiar la renuntarea la viata si la acceptarea mortii inevitabile, in timp ce in sfera conditionatului este precumpanitoare in primul rind, intotdeauna si cu orice pret, vointa continuarii factice a vietii in lume, vointa de viata. De pilda, oamenii si-au pus adeseori viata in slujba luptei solidare pentru comunitate. Solidaritatea statea neconditionata in fata vietii pe care o conditiona.

Aceasta s-a intimplat intai in comunitatea increderii; apoi insa, adesea, la ordinul exaltat al unei autoritati ce insufla incredere, asa incit credinta in autoritate a devenit sursa neconditionatului. Aceasta credinta il elibereaza pe om de incertitudine si de necesitatea unei analize proprii. Dar intr-o atare intruchipare a neconditionatului se ascundea o conditie secreta si anume succesul autoritatii. Cel ce credea in autoritate voia sa traiasca gratie supunerii sale. In clipa in care autoritatea incepea sa-si piarda succesul ca forta, credinta in ea se destrama si nu mai raminea decit un gol pustiitor {La David Hume fundamentul Statului este reprezentat de institutia Dreptatii, cu alte cuvinte Justitia din societatea moderna, disparitia sistemului de impartire a Dreptatii, ortice alterare a sistemului de Justitie, va duce in mod inevitabil la destramarea Statului, la pierderea increderii omului in orice fel de autoritate, asa cum se intimpla azi in Romanica, la domnia Bunului Plac, a unei clici, sleahte de mafioti, ascunsi sub blana autoritatii Parlamentului si partidelor politice parlamentare…} .

Una din caile de salvare din acest gol pustiitor nu poate fi acum decit exigenta adresata omului insusi ca individ, de-a dobindi in libertate ceea ce constituie propriu-zis fiinta si temeiul deciziilor sale.

De-a lungul istoriei aceasta cale au strabatut-o acei oameni care, subordonindu-se unei exigente neconditionate, si-au riscat viata. Ei au ramas fideli acestei exigente atunci cind infidelitatea lor ar fi dus la o ruina totala iar viata salvata prin infidelitate nu ar mai fi insemnat decit o viata otravita; o atare tradare a fiintei eterne, ar fi facut nedemn pentru ei, insusi faptul supravietuirii.

Figura cea mai pura in acest sens a fost poate cea a lui Socrate. Traind in claritatea ratiunii sale, din principiul „stiu ca nu stiu nimic”, care reprezenta pentru el Cuprinzatorul, el si-a urmat neabatut drumul fara sa se lase tulburat de indignare, ura, sau de dorinta de-a avea totdeauna dreptate. Respingind orice concesie el nu a folosit posibilitatea de-a evada si a murit cu seninatate, asumindu-si aceasta soarta in numele credintei sale.

Au existat martiri care au dat dovada de cea mai pura energie morala in fidelitatea fata de credinta lor, cum a fost de pilda Thomas Morus. Multe alte cazuri de martiraj sint insa indoielnice. A muri doar pentru a demonstra ceva, face ca acest act sa contina un element de utilitate, care il impurifica. Atunci cind martirii erau minati de dorinta de-a muri crezind ca astfel vor fi asemeni lui Hristos, cedind unui impuls ce nu arareori intuneca sufletul prin manifestari isterice, aparea impuritatea.

Putini sint filozofii, care fara sa apartina unei comunitati de credinta din lume, au putut singuri, inaintea divinitatii sa realizeze principiul: a filozofa inseamna a invata sa mori. Seneca, asteptind mai multi ani condamnarea la moarte, a renuntat la stradaniile de-a cauta un mijloc inteligent spre a se salva, astfel ca in cele din urma, cind Nero i-a cerut moartea, el nu s-a umilit in niciun fel si nu si-a pierdut cumpatul. Boethius a murit nevinovat (condamnat de un barbar {inalt functionar roman si consilier la curtea regelui ostrogot Teodoric, intervenind in favoarea unui prieten, a fost acuzat el insusi de tradare si executat.}) filozofind cu clara constiinta, nazuind spre adevarata fiinta. Giordano Bruno si-a depasit indoiala si, dupa ce era pe cale sa cedeze, a luat inalta decizie de-a ramine neclintit si asa a urcat pe rug.

Seneca, Boethius, Giordano Bruno, erau oameni cu slabiciuni si defecte, asa cum sintem si noi. Ei insa s-au invins pe sine. De aceea ei ramin pentru noi adevarate calauze. Caci sfiinti sint figuri care au consistenta doar in clarobscur sau in conceptia ireala a conceptiei mitice, dar care nu rezista unei examinari realiste. Neconditionarea de care s-au dovedit capabili oamenii ca oameni – iata ceea ce ne da intr-adevar curaj, in timp ce imaginarul ne inalta doar.

Am mentionat citeva exemple istorice ale modului in care oamenii au stiut sa moara. Sa incercam acum sa clarificam esenta exigentei neconditionate.

La intrebarea: „Ce trebuie sa fac?”, raspunsul consta in indicarea scopurilor finite si a mijloacelor prin care acestea pot fi atinse. Trebuie sa-mi cistig painea si prin aceasta este necesar sa muncesc. Trebuie sa traiesc in comunitate alaturi de ceilalti: regulile intelepciunii vietii imi dau indrumari. De fiecare data scopul este cel care conditioneaza recurgerea la mijloacele ce-i sint adecvate. Unul din temeiurile ce da valabilitate acestor scopuri este interesul neproblematizat propriu fiintei factice, interesul utilitatii. Numai ca fiinta factica ca atare nu poate constitui un scop ultim, caci te intrebi: „ce fel de viata?” si „pentru ce?”.

Alt fundament al exigentei poate fi autoritatea careia trebuie sa ma supun. Imperativele ei sint fie, „asa vreau!”, fie, „asa sta scris!”. O astfel de autoritate nu este pusa niciodata in discutie si ramine in consecinta necontrolata. {Socrate spre exemplu, a ales sa bea cupa de cucuta doar pentru ca toata viata lui el a respectat legile Atenei, si acum ajuns la batrinete, cum ar fi putut sa mai traiasca cu el insusi, daca tocmai el, cel care ii indemnase intreaga lui viata pe toti ceilalti sa respecte legile cetatii, ar fi incetat s-o mai faca…}

Toate aceste exigente sint conditionate. Ele ma fac dependent de altceva decit de mine insumi; de scopuri ale fiintarii factice sau de o autoritate. Exigentele neconditionate, dimpotriva, isi au originea in mine insumi. Exigentele conditionate imi apar de fiecare data ca o determinare pe care o pot urma raminindu-i exterior. Exigentele neconditionate provin din mine insumi, sustinindu-ma in interioritatea mea, prin ceea ce este mai mult decit mine insumi. {Tocmai datorita acestui fapt pierderea increderii in autoritatea carea alegi sa te supui, duce la o atit de devastatoare, sau cum spune Karl Jasper, pustiitoare situatii, omul aflat in fata unui Stat care nu-l mai reprezinta, care a ales sa renunte la insasi fundamentul sau, Impartirea Dreptatii, sau Justitia, duce automat la dizolvarea oricarei increderi si a tuturor legaturilor ce pina atunci omogenizau si cimentau comunitatea…}

Exigenta neconditionata imi apare ca exigenta a fiintei mele autentice adresate simplei mele fiintari factice. Devin constient de mine insumica ceea ce sint cu adevarat, pentru ca trebuie sa fiu astfel. Aceasta constientizare este confuza la inceput si devine clara abia dupa savirsirea actului neconditionat. Cind constientizarea neconditionatului este realizata, interogatia in fata certitudinii sensului fiintei inceteaza, chiar daca ea reapare nu dupa mult timp, astfel incit certitudine trebuie recucerita intr-o noua situatie.

Fata de orice scop, neconditionatul apare ca cel ce instituie scopurile. De aceea neconditionatul nu este obiectul vointei, ci intotdeauna scopul vointei.

Neconditionatul ca fundament al actiunii nu este prin urmare obiect al cunoasterii, ci continut al unei credinte. {in sensul de credinta filozofica, credinta omului ce gindeste si exista numai in legatura cu cunoasterea umana.} In neconditionat a avut loc o alegere. O decizie a devenit substanta unui om. Avind a decide intre bine si rau, el a ales ceea ce el considera a fi binele.

Binele si raul pot fi distinse pe trei planuri: In primul rind, raul este considerat a fi abandonul imediat si nelimitat tendintelor si impulsurilor senzoriale, placerii si fericirii acestei lumi, fiintarii factice ca atare; pe scurt, raul este viata omului care ramine in sfera conditionatului, viata care decurge ca aceea a animalelor, cu succese si esecuri, in agitatia unei transformari, straine deciziei.

Binele, dimpotriva, este viata care, fara sa respinga fericirea fiintarii factice, o subordoneaza normei morale. Aceasta norma morala este inteleasa ca lege generala a unei conduite morale adecvate. Valabilitatea ei este neconditionata.

In al doilea rind, fata de simpla slabiciune care il face pe om sa cedeze simturilor, inclinatiilor sale, raul propriu-zis consta abia in acea pervertire, asa cum a inteles-o Kant, si anume, ca eu fac binele numai daca nu-mi aduce nicio paguba, sau daca nu ma costa prea mult. Sau, abstract spus, neconditionatul exigentei morale, desi dorit, este urmat prin supunerea fata de legea binelui numai in masura in care nu stinjeneste satisfacerea trebuinteler senzoriale. Numai cu aceasta conditie si nu in mod neconditionat vreau sa fiu bun. In cazul unui conflict intre exigenta morala si interesele fiintarii mele factice, sint gata, fara sa-mi marturisesc acest lucru, atunci cind interesul pus in joc este mare, sa comit, poate, orice mirsavie. Pentru a nu muri eu insumi, daca mi se ordona sa ucid, ucid. Situatia favorabila in care ma aflu si care ma fereste de conflict, imi permite sa-mi ascund rautatea.

Binele, dimpotriva, inseamna depasirea acestui raport conditional rasturnat prin care neconditionatul este subordonat conditiilor unei vieti factice fericite, si in felul acesta, regasirea neconditionarii autentice. Este trecerea de la ipostaza autoamagirii permanente si a impuritatii motivelor, la gravitatea neconditionatului.

In al treilea rind, raul este considerat doar vointa de rau, cu alte cuvinte, dorinta de distrugere gratuita, impulsul de a-l tortura pe celalalt {si nu neaparta printr-o forma de tortura fizica, tinerea sub intunericul necunoasterii, distrugerea sistemului educational, tinerea sub o forma autoamagitoare de control prin pauperizare, saracire, nivel de spitalizare sub orice critica si chiar infometare, dublate de „generosul sistem” al „ajutorul social”, ca o forma prin care celalalt sa-si cunoasca vesnic „stapinul”, asa cum practica politicienii din Romanica si aiurea, acolo unde reusesc sa instaureze „democratia originala” sau „democratia bunului lor plac”….}

Dar neconditionatul nu devine intru-totul temporal. Acolo unde el este se situeaza de-a curmezisul timpului. Acolo unde este dobindit, el este ca eternitate a esentei prezenta in fiecare clipa noua, ca printr-o nastere noua, mereu reinoita, original. Cauza: acolo unde evolutia temporala pare sa fi dus la o posesie definitiva, totul poate fi tradat intr-o singura clipa. Invers, atunci cind trecutul unui om consumat ca o simpla fiintare-astfel, il apasa prin nesfirsite conditionari, pina la anulare, el poate sa ia in orice moment totul de la capat, in masura in care, subit, sesizeaza neconditionatul.

Karl Jasper

Philosophy as a science applied to literature and art

Philosophy as a science applied to literature and art must be of interest to all those who want to realize their emotions of literary and artistic objects, as well as to the urge of all those who know how to express themselves outside by means of works of art their emotional state.

Every one of us is really curious to know what urges the world to look for so much aesthetic emotions. We see each year new plays, plays that are read with great interest in the world; we also see that theaters in civilized countries are full of spectators; Finally, curious from all over the world, go to the large museums, in the annual and universal exhibition halls, to admire the arts and appreciate them.

Well, we do not have to know, what makes us admire an art object, what is in it that produces aesthetic emotion? We have to thank ourselves for being hypnotized only by the art objects, to thank only to sympathize with the artist’s genius, without knowing, for what? Before continuing to praise or criticize artistic and literary works without leading us to an aesthetic principle? until we improvise our critics without any science?

Aesthetic emotion, pushing us to say something about an art object, it is necessary to recognize our state of admiration. And if we are not able to understand an artwork, at least we do not have to criticize it badly – because we do not sympathize with its author – we must at least recognize our incompetence and incompetence.

Undoubtedly, the philosophy of art and literature, or aesthetics, which sums up the ideas and sentiments of an era, is important to any worshiper who is more interested in the direction of art and literature.

Aesthetics are of interest both theoretically and practically. We are interested theoretically, because our high subjectivity makes us conscious of the sensitivity movement towards the world and the art objects. And this consciousness has the greatest value for us. What makes us superior to other animals is precisely this intellectual light. Without this internal light, we would be just as stones as plants, like all the other inferior animals, who, although possessed of instincts, although possessing their own, instinctive science, live without light, personality, helm. Needless to say, through the study of aesthetics, the perceptual organ develops more. When someone meditates on the causes of smoke, which develops in us the feeling and the aesthetic taste, which becomes able to say why it remains in admiration before an art work, it becomes by this and competent to criticize and appreciate the moments of happiness procured by art, moments in which we are watching the miseries of this world.

From a practical point of view, aesthetics is important because it influences artistic productions. If philosophy reaches with time to break away from its past in science, it also succeeds in literature and art. It is known that, from Descartes, not only science broke with the past, but also literature and art. The artists, wishing not to believe, are inspired by the aesthetics of time that they make in their works. Philosophical ideas can not have no influence on artistic forms; expression and thought, go in parallel; what are our ideas, what they combine, so are the sensitive forms that we manifest.

It is known that today art no longer wants to represent the Gods in the past. Art is called to play a moral and social role.

With all kinds of explanations on its principles, aesthetics makes the most difficult philosophy to become the most appealing. Kant, for example, has been unable to conquer many spirits with the Critique of Pure Reason – his severe form did not attract enough. but he has become more popular with his Critical Practical Judgment book, with his observations on the feelings of beauty and sublime.

It really seems like aesthetics wins the taste for philosophy. Many learned and erudite would not read Aristotle’s philosophy unless they first read Poetica and its Rhetoric. And quote popularity did not acquire Plato’s philosophy through Hyppias, Phedra and his Banquet!

Indeed, art does not only encompass the beauty, but also the craving, the ridiculous, the terrible or the comic, the satiric, in the end, everything that can aesthetically excite us.

It is not a step of the serpent of monstre odieux

Qui par l’art imite ne puisse plaire aux yeux …

Indeed, many things and events that we do not like to see in reality, represented by artists, impress us, we enjoy! We do not like, for example, to see all the scene of the massacre described by Homer in the Iliad: Oedipus scratching his eyes and full of blood, running and gnawing. Hercules killing their children in a moment of madness, Medea also strangling her own, and many other stories about them. Such spectacular, ugly performances, we like to see them represented by literati, artists, not for the reason that art has made them more beautiful, but because it represents us what we could not see and to admire the craft of – to make us believe that we have before us things that are not in the face. The portrait of an ugly man is still ugly, but we can admire him in the work of art if the artist has put something from him, if he wants to present us, for example, a guy, a passion, finally something in our lives . When we see Moliere’s Tartuffe at the theater, it is not Tartuffe that interests us but Moliere, who knew with the depth of his observation spirit, to create a guy, a human character to represent our hypocrisy. We do not admire here the hypocrite who speaks to us, who is in action, we do not admire this vice, but the genius of Moliere, who understood it so well, who knew how to combine his observations to give us a perfect whole. „

Constantin Leonardescu

Filozofia ca stiinta aplicata la literatura si arta

Filozofia ca stiinta aplicata la literatura si arta, trebuie sa intereseze pe toti acei care voiesc a-si da seama de emotiile lor fata de obiectele literare si artistice, precum si de indemnul ce simt toti acei ce stiu a exprima in afara prin opere de tot felul starea lor de emotionalitate.

Fiecare din noi este intr-adevar curios de-a sti ce indeamna lumea de a cauta atit de mult emotiile estetice. Vedem in fiecare an aparind romanuri, piese de teatru care sint citite cu mult interes de lume; vedem de asemenea ca teatrele in tarile civilizate sint pline de spectatori; in fine, curiosi din toate partile lumii, merg in muzeele mari, in salile de expozitii anuale si universale, pentru a admira artele si a le aprecia.

Ei bine, nu trebuie sa stim, ce ne face sa admiram un obiect de arta, ce este in el, care ne produce emotia estetica? Trebuie sa ne multumim a fi numai hipnotizati, sugestionati de obiectele de arta, sa ne multumim numai a simpatiza cu geniul artistului, fara a sti, pentru ce? Pina cind sa continuam a lauda sau a critica operele artistice si literare, fara a ne conduce de un principiu estetic? pina cind sa ne improvizam critici, fara nici o stiinta?

Emotia estetica, impingindu-ne a zice ceva despre un obiect de arta, este necesar a ne da seama de starea noastra de admirare. Si daca nu sintem in stare a intelege o opera de arta, cel putin nu trebuie s-o criticam cu rautate – pentru motivul ca nu simpatizam cu autorul ei-trebuie sa ne recunoastem cel putin insuficienta si incompetenta noastra.

Fara indoiala, filozofia artei si a literaturii, sau estetica, in care se rezuma ideile si sentimentale unei epoci, este importanta pentru orice om cult, care se intereseaza mai cu sema de directia care trebuie sa ieie artele si literatura.

Estetica ne intereseaza atit din punct de vedere teoretic, cit si practic. Ne intereseaza din punct de vedere teoretic, pentru ca inalta subiectivitatea noastra, facindu-ne sa dobindim constiinta de miscarea sensibilitatii fata cu lumea si obiectele de arta. Si aceasta constiinta, are cea mai mare valoare pentru noi. Ceea ce ne face sa fim superiori celorlalte animale, este tocmai aceasta lumina intelectuala. Fara aceasta lumina interna, am fi intocmai ca pietrele, ca plantele, in fine, ca toate celelalte animale inferioare, care, desi sint inzestrate cu instincte, desi au o stiinta a lor proprie, instinctiva, traiesc lipsite de lumina, de personalitate, de cirma. Neaparat, prin studiul esteticii organul perceptiv se dezvolta mai mult. Cind cineva mediteaza asupra cauzelor ce produc frumosul, ce dezvolta in noi sentimentul si gustul estetic, ce devine in stare a spune pentru ce ramine in admiratie inaintea unei opere de arta, devine prin aceasta si competent de a critica si aprecia momentele de fericire procurate de arta, momente in care uitam mizeriile lumii acestia.

Din punct de vedere practic, estetica este importanta fiindca influenteaza productiunile artistice. Daca filozofia ajunge cu timpul a se desface de trecutul ei in stiinta, reuseste de asemenea si in literatura, si in arta. Se stie ca, de la Descartes, nu numai stiinta a rupt cu trecutul, dar de asemenea, si literatura si arta. Artistii, vrind-nevrind, se inspira din estetica timpului, pe care o realizeaza in operele lor. Ideile filozofice, nu pot sa nu aiba influenta asupra formelor artistice; exprimarea si cugetarea, merg in paralel; ce fel sint ideile noastre, ce fel ele se combin, asa sint si formele sensibile pe care le manifestam.

Se stie ca astazi arta nu mai voieste ca in trecut sa reprezinte Zeii. Arta este chemata a juca un rol moral si social.

Prin explicatii de tot felul ce se pot da asupra principiilor sale, estetica face ca filozofia cea mai grea sa devie cea mai atragatoare. Kant de exemplu, n-a putut sa cucereasca multe spirite cu Critica ratiunii pure– forma sa severa nu atragea in destul. dar a devenit mai popular cu cartea sa Critica judecatii practice, cu observatiunile sale asupra sentimentului frumosului si al sublimului.

Se pare intr-adevar, ca estetica ne desteapta gustul pentru filozofie. Multi invatati si eruditi n-ar fi citit filozofia lui Aristotel, daca n-ar fi citit mai intai Poetica si Retorica sa. Si cita popularitate n-a dobindit filozofia lui Platon, prin Hyppias, Phedru si Banchetul sau!

Arta intr-adevar, nu cuprinde numai frumosul, dar si uritul, ridicolul, teribilul sau comicul, satiricul, in fine, tot ce poate sa ne emotioneze din punct de vedere estetic.

Il n’est pas de serpent ni de monstre odieux

Qui par l’art imite ne puisse plaire aux yeux…

Intr-adevar, multe lucruri si evenimente care nu ne plac a le vedea in realitate, reprezentate de artisti, ne impresioneaza, ne fac placere! Nu ne place de exemplu, a vedea toate scenele de masacru descriese de Homer in Iliada: Oedip scotindu-si ochii si plin de singe alergind si plingind de durere. Hercule omorindu-si copiii intr-un moment de nebunie, Medeea sugrumind de asemenea pe ai sai, si multe alte povesti de acestea. Dara astfel de spectacole infioratoare, urite, ne plac a le vedea reprezentate de literati, de artisti, nu pentru motivul ca arta le-a facut mai frumoase, dar pentru ca ne reprezinta ceea ce n-am putut vedea si pentru a admira mestesugul de-a ne face sa credem ca avem inaintea noastra lucruri ce nu sint de fata. Portretul unui om urit, ramine tot urit, dar putem sa-l admiram in opera de arta, daca artistul a pus ceva de la el, daca voieste de exemplu, a ne prezenta un tip, o pasiune, in fine, ceva din viata noastra. Cind vedem la teatru pe Tartuffe a lui Moliere, nu este Tartuffe care ne intereseaza, ci Moliere, care a stiut cu profunditatea spiritului sau de observatiune, sa creeze un tip, un caracter omenesc pentru a ne reprezenta ipocrizia. Neaparat nu admiram aici ipocritul care ne vorbeste, care este in actiune, nu admiram acest viciu ce ni se prezinta, ci geniul lui Moliere, care l-a inteles asa de bine, care a stiut sa combine observarile sale pentru a ne da un tot perfect.”

Constantin Leonardescu