Viata ca viata

Ma voi retrage in pustiu, pentru a-mi infringe acolo ultimile dorinte ale acestui trup efemer. Ma voi urca pe virful unui munte, pentru a incheia aici cu mine insumi impacarea ultima de pe acest tarim. Ma voi oferi prada singuratatii marii, pentru a o lasa pe ea sa umple haul deschis in sufletul meu. Sint prea slab pentru a schimba singur raul imens ce predomina pretutindeni ca o pedeapsa divina in aceasta lume, o adevarata Colonie penitenciara, sau Ergasterion… Prea putinele clipe de fericire se pierd in noianul de suferinta ce macina omenirea inca de la nasterea ei… Orice suflet nou adus in lume este un nefericit lasat prada durerilor si suferintelor lumii. Nu exista fericire deplina in aceasta lume. Oricit de mare ar fi o bucurie traita, suma suferintelor ce-o vor urma o vor depasi pina intr-acolo, incit aproape ca o vor sterge cu totul din constinta, tot ce va ramine va fi doar o dulce amintire, o mica alinare, ce te va ajuta sa infrunti pe mai departe raul nesfirsit al acestei lumi. Caci de-ar fi sa fii lipsit pina si de aceste mici bucurii, viata ar deveni atunci aproape imposibil de suportat. Doar aceasta permanenta retraire a memoriei iti permite sa infrunti vicisitudinile fara sfirsit ale vietii. Insa lipsita de aceasta lupta, viata ar fi o forma de traire mult prea fada si total lipsita de continut. Pentru ca ceea ce-i confera farmec vietii este tocmai depasirea acestor obstacole si reusita de-a infringe o mare parte din raul acestei lumi. Aceste mici victorii sint tocmai cele care iti vor oferi o raza de speranta, ce-ti va hrani vointa de-a continua lupta, orice acceptare a infringerii, orice abdicare de la confruntarea cu viata, ar insemna sfirsitul, viata este pina la urma o condamnare la lupta perpetua dintre contrariile acestei lumi.

As vrea…

As vrea sa-ti inchin o oda de iubire, cum nu s-a mai scris vreodata in nicio limba a pamintului, sa topeasca in ea toata caldura si lumina si bucuria sufletului meu, as vrea sa ma transform intr-o torta de foc si sa ard asemeni unei stele, luminind intreaga planeta si sistemul solar si Calea Lactee cu focul acesta, vesnic viu, ce-mi mistuie sufletul si curge din carnea mea, topind totul in jur, revarsindu-se intr-o mare de lumina si iubire ce topeste pina si gheturile vesnice ce salasluiesc de miliarde si miliarde de ani in batrinul nostru Univers, as vrea sa ma aprind, asemeni unei stele si sa ard pina la ultimul atom din carnea mea, transformindu-ma intr-o stea pitica, ce-si traieste ultimile clipe din existenta sa, daruindu-se lumii din care s-a nascut, pentru a renaste intr-un Univers paralel, intr-o noua Galaxie, ce abia acum se infiripa, din noianul de plasma, ce se scurge printr-o Gaura neagra, pentru a framinta intreaga energie primita, in materia din care noii sori, constelatii si planete minuscule, se vor intrupa intru fiinta, in a Timpului umbra, mentinind nestins focul primordial. As vrea sa curg asemeni lavei unui vulcan, la picioarele tale, pentru a-ti marturisi marea dragoste, ce ti-o port…

Insa nimic din toate acestea nu se va petrece vreodata aievea. Pentru ca sufletul meu impietrit, nu va lasa nimic sa se vada, voi pastra in mine suferinta ce ma mistuie, ducind-o cu mine, pina atunci cind Moartea va binevoi sa ma elibereze, de tot ce-am fost nevoit sa pastrez, bine zavorit, in acest trup efemer….